Atingeri aduse dreptului la viata privata si de familie prin intermediul presei

wkro/ January 6, 2015/ Articolul saptamanii

Dreptul la viata privataExtras din articolul Aspecte privind respectarea dreptului la viata privata de catre mass-media, autori Corina-Florenta POPESCU, Maria-Irina GRIGORE-RADULESCU, publicat in Pandectele Romane nr. 10/2014.

„Faptul de a aduce la cunostinta publicului sau a unui numar determinat de persoane, a unor elemente referitoare la viata personala”[1] constituie o incalcare a dreptului la viata privata si de familie, dar interesul public si cel comercial al presei trebuie sa cedeze in fata protejarii efective a vietii private[2].

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a fixat un nivel ridicat de protectie a presei, intemeindu-l pe prezumtia ca interesul general este mai bine servit cand i se ofera publicului cele mai cuprinzatoare informatii cu putinta[3] si, pentru ca informatiile, fotografiile si inregistrarile publicate de catre presa sa incalce dreptul la viata privata, sunt necesare doua conditii: in primul rand trebuie ca acestea sa faca parte din sfera vietii private, iar in al doilea rand trebuie ca publicarea lor sa fie facuta fara acordul persoanei in cauza sau al mostenitorilor, unde este cazul. Asadar, pentru a exista raspundere este suficient ca relatarea faptului din viata privata a persoanei sa nu fi fost autorizata de cel interesat, iar respectivul eveniment sa fi devenit un fapt public.

Asa cum am aratat, deosebit de important in aprecierea ingerintelor presei in viata privata a persoanelor, este elementul spatial, pentru ca se pune problema daca viata privata se poate desfasura intr-un loc public sau accesibil publicului.

In doctrina si jurisprudenta franceza, notiunea de „loc privat” desemneaza orice loc unde accesul este conditionat de acordul cuiva, deci, in cazul in care fotografia este luata intr-un loc public, este suficient consimtamantul tacit, intrucat acordul persoanei se prezuma.

Se pune problema de a lamuri, in continuare, intinderea vietii private a unei persoane publice, definita drept persoana care detine o functie oficiala, sau, in sens larg, acea persoana care joaca un rol in viata publica, fie in politica, economie, arte, in materie sociala, sport sau orice alt domeniu[4], aceasta pentru ca si persoanele publice au, dincolo de viata lor publica, o viata privata.

In acest context, intervine discutia asupra utilitatii sociale a informatiei care trebuie difuzata si care justifica depasirea necesitatii de protejare a persoanei direct interesate, utilitate a carei apreciere este lasata in voia jurnalistului, dar exista insa si persoane care apreciaza ca, in ceea ce le priveste, nu ar trebui sa se faca o disociere intre aceste doua moduri de viata, ca viata privata contribuie la explicarea vietii publice, mai mult, cel care a urmarit cucerirea celebritatii a renuntat prin aceasta la sfera sa de intimitate.

Presa are obligatia de a publica doar informatii de interes public. Sfera informatiilor de interes public nu contine doar date privind activitatea autoritatilor sau institutiilor publice, ci toate informatiile legate de interesele generale ale societatii. O informatie de interes public trebuie sa urmareasca constientizarea publicului cu privire la interesele sale generale, intr-un context social existent la un moment dat, precum si la modul in care acestea pot fi satisfacute. Ansamblul intereselor care afecteaza societatea pot fi, uneori, opuse intereselor private sau de grup. Dar presa trebuie sa-si orienteze actiunile potrivit interesului general, care primeaza intotdeauna. Insa dreptul de a primi informatii nu exista decat in cazul in care persoana care comunica acele informatii doreste sa faca acest lucru. Art. 10 nu consacra un drept de acces la informatii in situatia in care persoana care detine aceste informatii nu doreste sa le comunice, altfel spus, nu consacra o obligatie a altora de a comunica informatii. Dreptul de a primi informatii semnifica numai ca, in situatia in care exista, pe de o parte, dorinta de a comunica informatii si, pe de alta parte, dorinta de a primi informatii, conform art. 10, statul nu se poate interpune in procesul de comunicare[5].

In clarificarea echilibrului intre libertatea presei si dreptul la viata privata, un rol definitoriu revine destinatarilor/beneficiarilor informatiilor, care, la randul lor, sunt dispusi sa respecte o zona privata, a celuilalt, numai in anumite conditii, si in acest caz se va lua in calcul interesul personal pe care fiecare considera ca il primeste prin intermediul insusirii informatiei.

In aceasta materie, Curtea practica un control total, procedand la o examinare extrem de atenta a atingerilor aduse libertatii presei, si nu ezita sa substituie aprecierii instantelor nationale propria sa apreciere. Un regim de restrictii prealabile publicarii nu este compatibil cu art. 10 decat daca interdictiile sunt delimitate intr-un cadru legal extrem de strict, supus unui control jurisdictional impotriva eventualelor abuzuri[6]. In adoptarea masurii care constituie o ingerinta in exercitiul drepturilor aparate de Conventie, statele semnatare dispun de o marja de apreciere, cu intindere variabila. De asemenea, autoritatile statale trebuie sa vegheze ca un just echilibru sa fie mentinut intre toate interesele prezente, in functie de circumstantele fiecarei cauze. Curtea a aratat ca este inevitabila recunoasterea unei marje de apreciere in acest domeniu deoarece autoritatile statale, prin contactul lor direct cu realitatile tarii, sunt, in principiu, mai bine situate decat o jurisdictie internationala, in a aprecia anumite circumstante locale. Intinderea acestei marje depinde de natura dreptului garantat de Conventie, aflat in discutie, de importanta lui pentru persoana care il invoca, de natura activitatilor restrictionate prin interventia autoritatilor statale si de finalitatea restrictiei impuse.[7]

In cadrul controlului pe care il exercita asupra necesitatii masurilor restrictive, Curtea trebuie sa urmareasca un „just echilibru” intre interesele care sunt in joc si sa nu stabileasca o ierarhie intre drepturile concurente[8]. Desi Conventia parea sa opereze „neutralizarea” reciproca a dreptului la libertatea de expresie si a celui la respectarea vietii private, autorizand statele sa-l limiteze pe primul pentru a apara viata privata de excesele libertatii de informare, este evident ca primul prevaleaza in prezent fata de cel de al doilea. Curtea Europeana a precizat, mai ales, ca limitele criticii admisibile sunt mai largi in cazul unui om politic vizat in calitatea sa de persoana publica, decat in cazul unui simplu particular (Lingens c. Austriei, 8 iulie 1986)[9], fapt recunoscut si de instantele romane[10].

Drepturile persoanei de a fi lasata in pace si de a i se asigura onoarea, demnitatea, imaginea au constituit obiect al deciziilor judecatoresti, la nivel national si international. Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului a conturat anumite reguli in acest domeniu. Functionarea Conventiei pe principiul Common Law prin care se atribuie valoare de lege precedentelor judiciare face imposibila disocierea textului Conventiei de practica judiciara a Curtii. Adesea, concluziile ei sunt determinate de anumite aspecte specifice spetelor respective, dar este posibila extragerea unor principii generale care sa permita anticiparea atitudinii Curtii in cazurile ulterioare, ducand astfel la stabilirea unor standarde europene pe care statele parti la Conventie trebuie sa le accepte drept obligatii minime in acele domenii.


[1] P. Kayser apud Gh. Mihai, G. Popescu, Introducere in teoria drepturilor personalitatii, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1992, p. 80.
[2] J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2009, p. 249.
[3] CEDO, hotararea nr. 26 aprilie 1979 in cauza Sunday Times c. Regatului Unit.
[4] CEDO, hotararea din 24 iunie 2004 in cauza von Hannover c. Germaniei.
[5] D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., pp. 470-471.
[6] F. Sudre, op. cit., pp. 361-361.
[7] CEDO, hotararea Chapman c. Regatului Unit, 18 ianuarie 2001.
[8] F. Sudre, op. cit., p. 356.
[9] F. Sudre, op. cit., p. 358.
[10] CSJ, sectia civila, decizia nr. 5435, 28 noiembrie 2001.

Share this Post

About wkro

WOLTERS KLUWER ROMÂNIA este parte a grupului multinaţional Wolters Kluwer, cunoscut pe piaţa internaţională ca unul dintre cei mai mari furnizori de informație specializată, produse şi servicii dedicate profesioniştilor.