Avem coduri. Cum le aplicam?
Articol publicat in revista Pandectele Romane nr. 2/2014.
Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUTU
Prin intrarea in vigoare la, 1 februarie, a noului Cod penal (Legea nr. 286/2009) si a noului Cod de procedura penala (Legea nr. 135/2010) practic seria marilor coduri se incheie si odata cu aceasta ampla reforma legislativa aferenta ultimilor 24 de ani. Se poate afirma acum ca ultimele reglementari juridice majore adoptate anterior anului 1989, in spiritul vremurilor de atunci, au iesit astfel din vigoare, refugiindu-se in istorie. In urma acestor evolutii, noul sistem de drept romanesc isi desavarseste edificiul legislativ, purtand marca modernitatii, exprimand exigentele receptarii dreptului Uniunii Europene si cerintele mondializarii in curs.
Urmeaza acum o etapa tot atat, daca nu si mai importanta: cea a aplicarii si culegerii primelor date privind reactiile practicii la prevederile noilor reglementari juridice. Ele vor arata modul in care conceptia si dispozitiile juridice respective au fost adoptate la particularitatile contextului imperfectiunile evidente si nevoia inlaturarii lor, inclusiv eventuale propuneri de imbunatatire.
Discutiile (justificate si stimulate mai ales politic) privind unele modificari considerate ca absolut necesare in ultimul moment – dupa ce ambele coduri – penal si de procedura penala – au asteptat cativa ani de zile intrarea in vigoare – ne arata posibilitatea aparitiei a destule probleme in aplicarea dispozitiilor acestora.
Intr-adevar, modul eclectic de construire a textului legal, solutiile adesea negociate, reflectand compromisul, pe care le cuprinde, unele incoerente s.a. prevestesc reale dificultati de aplicare, pe care jurisprudenta si doctrina vor fi chemate a le clarifica. Absenta unor „Explicatii teoretice…” solide, competente si clare va fi din plin resimtita.
Pana atunci insa sa evidentiem evenimentul ca atare.
Elaborarea, adoptarea si intrarea in vigoare a unui nou Cod penal reprezinta momente cardinale in evolutia legislativa si culturala a unui stat, ele evidentiind in mod sintetic cele trei aspecte esentiale ale unei ordini de drept: aspectul normativ tinand de esenta legislativa a reglementarii, aspectul decizional evidentiat de manifestarea unei vointe politice intr-un anumit loc si timp istoric, si aspectul institutional relevat de cadrul general al evolutiei economico-sociale, dar si a doctrinei si jurisprudentei. Asa cum scria marele penalist roman Vintila Dongoroz inca in 1932, orice codificare juridica (penala) presupune „o desavarsita adaptare la realitati si deci o perfecta cunoastere a acestora”. Din acest punct de vedere, profundele transformari in plan politic, social si economic, suferite de societatea romaneasca in cele patru decenii si jumatate care au trecut de la adoptarea Codului penal in vigoare, si mai ales in perioada de dupa 1989, nu lasa loc de indoiala cat priveste inadecvarea acestuia din urma la ordinea reala a societatii romanesti. Pe de alta parte, aceasta inadecvare nu constituie ea insasi, altfel decat par a crede initiatorii noului cod – indiferent de culoarea lor politica – un argument suficient pentru trecerea la o noua codificare. Din nou Vintila Dongoroz: „E greu, e mult prea greu, ca atunci cand te gasesti in valmasagul orbitor si asurzitor al evenimentelor ce se precipita, sa poti prinde aspectul si tonalitatea exacta si caracteristica a evenimentelor din care ele tasnesc si care le alimenteaza … E bine deci ca marile reforme, ca si marile operatiuni chirurgicale, sa se faca la rece, dupa ce febra a scazut si conditiile de lucru au devenit prielnice”. Cu alte cuvinte, esentiala pentru reusita unei noi codificari este surprinderea de catre legiuitor a noilor realitati in parametrii stabili ai unei noi ordini sociale.
Efortul initiatorilor de a se apropia de acest deziderat nu poate fi contestat. Asa cum se stie, pentru elaborarea proiectului noului cod penal a fost constituita in cadrul Ministerului Justitiei o comisie formata din cadre didactice universitare, judecatori, procurori, avocati, cu participarea reprezentantilor Consiliului Legislativ, a unor renumiti specialisti in materie deopotriva romani si straini, si, nu in ultimul rand, cu concursul Institutului de Cercetari Juridice. Este de remarcat apoi si faptul ca pe parcursul urmat de Noul Cod penal de la elaborarea proiectului si pana la intrarea in vigoare toate partidele politice relevante au fost implicate in procesul deciziei politice privind acest act normativ, astfel incat se poate vorbi despre un anume consens supra-partinic care ar trebui sa situeze Codul deasupra luptei politice de zi cu zi. Nu mai putin insa, discutiile prilejuite de recenta intrare in vigoare la 1 februarie arata ca avem inca de a face in acest punct cu un deziderat destul de greu de atins.
Astfel stand lucrurile, faptul ca unele caracteristici generale precum incercarea de simplificare a textelor de incriminare, evitarea suprapunerilor intre diferitele incriminari si evitarea suprapunerilor cu textele partii generale si reducerea limitelor de pedeapsa prevazute de lege pentru majoritatea infractiunilor – o tendinta generala pe plan european si aflata in acord cu practica magistratilor romani – au fost prezentate aproape ca o veritabila favorizare legala a infractorului trebuie privit in orice caz ca un semnal de alarma cat priveste problema comunicarii dintre cetatean si legiuitor, nu intamplator prezentata drept una dintre problemele capitale ale dreptului post-modern peste tot in lume. Pe de alta parte insa, simpla aliniere a legiuitorului roman la aceste tendinte europene nu reprezinta in nici un fel garantia unei legiferari adecvate ordinii concrete a societatii romanesti contemporane. Limitele legale reduse ale pedepselor sunt firesti pentru societati bine asezate in propria lor ordine. Insa daca este adevarat ca societatea romaneasca mai are inca un drum lung de parcurs pana la o asemenea buna asezare, si tinand seama tocmai de doctrinele moderne privind semnificatia si scopul pedepsei, poate nu ar fi fost rau ca legiuitorul roman sa fi reflectat mai atent la cuvintele lui Hegel: „Cand societatea este inca sovaitoare in sine, trebuie prevazute exemple pe calea pedepselor, caci pedeapsa este ea insasi un exemplu in fata exemplului crimei. Cand insa societatea este consolidata in sine, primejdia crimei este atat de slaba, incat si suprimarea ei trebuie sa urmeze aceeasi masura. Pedepsele aspre nu sunt asadar in si pentru sine ceva nedrept, ci ele stau in raport cu situatia vremii”.
Asa cum se precizeaza in Expunerea de motive, in elaborarea proiectului s-a urmarit pe de o parte, valorificarea traditiei legislatiei penale romane, iar pe de alta parte racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice de referinta in dreptul penal european. Fata de noua pozitie a Romaniei ca stat membru al Uniunii Europene, precum si in contextul mai larg al mondializarii si globalizarii tot mai accentuate si pe plan juridic, necesitatea sincronizarii nu poate fi contestata, asa cum, pentru a-l cita din nou pe Vintila Dongoroz, „nimic nu-i mai periculos pentru ordinea juridica decat ruperea brutala a oricaror legaturi cu trecutul. Exista in orice grup social acest fond static, creat de traditie, pe care car legea penala nu l-ar putea nesocoti fara a risca sa apara ca nedreapta, arbitrara si tiranica, incat pierzandu-si prestigiul sa nu-si piarda si eficacitatea”. Insa este mult mai usor a afirma necesitatea dublei sincronizari a codificarii cu trecutul (national) si prezentul (european) decat a realiza cu adevarat un cod penal care, potrivit aceluiasi Vintila Dongoroz, sa reprezinte „cu adevarat expresia unui sistem de drept penal”. Initiatorii noului Cod penal au afirmat ca in valorificarea traditiei legislatiei noastre penale s-a pornit de la prevederile Codului penal din 1936, multe dintre ele mentinute si de Codul penal din 1968, prevederi avand in linii mari acelasi substrat german si italian precum astazi reglementarile penale cu cea mai larga influenta in dreptul european, insa ca au fost, in egala masura, pastrate si o serie de institutii specifice Codului din 1968, care si-au dovedit functionalitatea (spre exemplu, a fost mentinuta participatia improprie, desi majoritatea legislatiilor opereaza in aceste ipoteze cu institutia autorului mediat). Sunt insa aceste doua seturi conceptuale compatibile, astfel incat rezultatul final sa poata fi cu adevarat expresia unui sistem, iar nu a unei compilatii?
Raspunsul la aceasta intrebare, ca si la altele nu mai putin importante (precum ar fi compatibilitatea dintre substratul teoretic al vechilor si noilor reglementari, care nu urmeaza neaparat si intru totul criteriul politic-national), urmeaza sa fie aflat in anii care vor urma, prin eforturile conjugate ale stiintei dreptului, doctrinei juridice si jurisprudentei. La fel, tot anii urmatori vor arata in ce masura elementele de noutate aduse de Noul Cod de Procedura Penala pe linia protectiei drepturilor persoanelor implicate in procesul penal (cu deosebire ale invinuitului si inculpatului) inclusiv prin introducerea unor noi categorii (precum cea a suspectului) vor putea coexista cu mentinerea liniei inchizitoriale severe caracteristic vechii reglementari, ori daca modificarile operate in materia gradelor de jurisdictie si a competentelor instantelor judecatoresti vor contribui la realizarea scopurilor principale al reglementarii, constand pe de o parte in optimizarea tehnica a functionarii justitiei penale, iar pe de alta parte in restabilirea increderii societatii in realizarea de catre stat prin intermediul procesului penal a functiei dreptului penal insusi: reafirmarea ordinii sociale ca atare, in pofida negarii ei simbolice prin savarsirea de infractiuni. Daca ar mai fi trait pe 31 ianuarie 2014, Vintila Dongoroz ar fi repetat poate ceea ce scrisese deja in 1932: „Departe de noi gandul de a sustine ca legile penale actuale ar fi desavarsite … dimpotriva, credem ca intre aceste legi si realitati exista o adanca nepotrivire si ca, mai curand sau mai tarziu, un nou drept penal, adecvat acestor realitati, va lua locul dreptului penal pozitiv care ne guverneaza astazi. Socotim insa ca momentul de fata nu este prielnic elaborarii acestui nou drept penal”. Din 1 februarie insa, doctrina si jurisprudenta din Romania trebuie sa se raporteze la dictonul invocat si de Hegel in Principiile filosofiei dreptului: hic Rhodus, hic saltus. Iar pentru ca saltul sa nu fie mortal, rolul stiintei dreptului (penal) va fi cu siguranta mult mai important decat atat doctrina cat si jurisprudenta par a fi dispuse astazi sa admita.
Daca la 1 februarie noile „coduri penale” au intrat in vigoare, la 14 februarie se implineste 1 an de aplicare a noului Cod de procedura civila. Primele experiente nu nasc entuziasm, dar, ca de obicei, noul pare a se impune mai greu. Fapt pentru care am consacrat numarul de fata al „Pandectelor Romane” unui atare subiect.
