Codul penal din 1865/ Codul penal din 1969. Sistemul de pedepse
Autor: Stefan GHEORGHIES
Luand aceeasi structura tripartita privind infractiunile, Codul penal din 1865 a adoptat, in privinta pedepselor, un sistem asemanator, clasificand pedepsele in pedepse pentru crime, pentru delicte si pentru contraventii; de asemenea, pedepsele au mai fost divizate in principale, accesorii si complementare. In cartea I a Codului penal, pedepsele erau enumerate dupa natura lor, reglementandu-se aplicarea si executarea fiecarei pedepse in parte. Astfel, pentru crime, au fost reglementate: munca silnica – pe viata si pe timp marginit, recluziunea intr-o clasa de munca, detentiunea si degradarea civica. Pentru delicte au fost prevazute sanctiunile: inchisoare de la 15 zile la doi ani, interdictia unora dintre drepturile politice, civile ori de familie si amenda, iar pentru contraventii: inchisoarea de la o zi la 15 zile si amenda.
Spre deosebire de Codul penal francez, legislatia penala din 1865 nu mai prevedea pedeapsa cu moartea. De asemenea, Codul nu mai prevedea confiscarea averii si nici pedepse corporale. S-a ajuns intr-un final la o atenuare a sanctiunilor, Codul penal roman fiind considerat drept cea mai blanda lege penala din Europa. Aprecierile negative nu au incetat sa apara, sustinute, spre exemplu, de „Petitia de la Iasi” si duse pana la afirmarea ideii conform careia cauza principala a cresterii infractionalitatii in Romania, dupa 1864, a fost reprezentata tocmai de blandetea sistemului sanctionator. Cu toate acestea, eliminarea pedepsei cu moartea a fost apreciata drept o masura elogioasa.
Codul penal din 1969, cu modificarile si actualizarile ulterioare, prevede in art. 53 cadrul de pedepse. Sunt prevazute trei categorii de pedepse, diferentiate dupa modul de aplicare, si anume: pedepsele principale (detentiune pe viata, inchisoare de la 15 zile la 30 de ani, amenda), pedepsele complementare (interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani, degradarea militara) si pedepsele accesorii (interzicerea drepturilor prevazute in art. 64, in conditiile prevazute de art. 71). Categoriile si limitele generale ale pedepselor sunt diferentiate pentru persoana juridica.
Diferentele intre cele doua Coduri penale sunt mai mult decat evidente, in ciuda unei prezentari succinte care nu face decat trimiteri generale. Cauzele acestei diferentieri negative, in cazul Codului penal din 1865, nu tin de slaba pregatire juridica a legiuitorului vremii, ci fac trimitere la diferentele de ordin istoric, social si economic. Vorbim despre o diferenta de peste 100 de ani intre cele doua legislatii penale. Putem observa o evolutie in materie penala in cazul Codului penal aflat in vigoare, evolutie marcata de adaptari la contextul socio-economic al fiecarei perioade in parte. Codul penal de la 1865 se bazeaza, in mare parte, pe aceleasi principii fundamentale care stau la baza oricarui stat de drept, insa limitarea acestuia rezida strict din coordonatele sociale ale vremii. Eliminarea pedepsei cu moartea a fost un pas spre un sistem sanctionar mai drept.
In fond, scopul pedepsei este prevenirea savarsirii de noi infractiuni. Acest scop decurge din necesitatea apararii societatii impotriva infractiunilor. In vedea indeplinirii scopului, pedeapsa indeplineste mai multe functii: functia de constrangere sau represiune este o masura de constrangere statala. Pedeapsa este de neconceput fara cauzarea unei anumite suferinte, fara impunerea unei privatiuni sau restrictii celui condamnat si fara dezaprobarea care o insoteste. Functia de reeducare pune accent pe completarea functiei de constrangere. Numai prin imbinarea celor doua functii se poate realiza indeplinirea scopului urmarit de stat prin aplicarea de pedepse fata de infractori. Functia de exemplaritate are un rol in prevenirea savarsirii de noi infractiuni de catre alte personae. Este un punct mai slab al Codului penal de la 1865, in special datorita regimului sanctionator bland. Functia de eliminare, cea din urma, urmareste eliminarea temporara sau definitiva a condamnatului din societate. Eliminarea definitiva nu este posibila decat in cazurile expres prevazute de lege, fiind necesara in cazul infractiunilor cu un grad inalt de pericol social.
Surse:
- Academia de Stiinte Sociale si Politice a Republicii Socialiste Romania, Istoria dreptului romanesc, Vol. II, Partea a doua, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1987.
- Boroi, Alexandru, Drept Penal. Partea Generala, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006.
