Considerente teoretice generale asupra detasarii lucratorilor
Extras din articolul Detasarea, termen juridic plurivalent, autor Catalin Tacu, publicat in Revista Romana de Dreptul Muncii nr. 1/2015.
Angajatorii stabiliti intr-unul din statele UE pot modifica temporar locul de munca al propriilor lucratori intr-un alt stat UE, pentru prestarea unui serviciu sau realizarea unei lucrari, fara a fi obligati sa urmeze proceduri administrative privind inregistrarea unei reprezentante comerciale si fara a declara si achita contributiile la sistemele de asigurari sociale in statul gazda, pentru lucratorii implicati.
Acestor masuri liberale si permisive li se asociaza un sistem de reguli in materia relatiilor de munca. Angajatorii trebuie sa asigure lucratorilor detasati nivelul minim al standardelor sociale din statul gazda, care includ in principal salariul minim, timpul de munca, timpul de odihna si masurile de securitate si sanatate in munca. Aceasta forma de mobilitate geografica, impune existenta unei relatii de munca, anterior initierii relocarii si mentinerea raporturilor de angajare pe durata prezentei lucratorilor pe teritoriul statului gazda.
Acesta este mecanismul normativ European conturat in principal de Directiva nr. 96/71/CE privind detasarea lucratorilor in cadrul prestarii de servicii (Directiva nr. 96/71)[1].
Actul normativ cadru a fost considerat la momentul adoptarii „cel mai bun compromis” intre amenintarea „dumpingului social”, nevoia de protectie a lucratorilor detasati si libertatea prestarii de servicii transnationale. S-a previzionat ca accesul lucratorilor detasati din noile state UE, va eroda pe termen lung nivelul standardelor sociale din statul gazda. Daca lucratorii mediu si inalt calificati nu vor percepe aceste modificari, lucratorii cu calificare de baza vor resimti o degradare pana la nivelurile minime trans-europene a acestor standarde, chiar daca prevederile Directivei nr. 96/71 vor reusi sa incetineasca foarte mult acest trend (Houwerzijl, 2005).
Directiva nr. 96/71 a fost adoptata in anul 1996 si a fost transpusa si implementata de statele membre pana la sfarsitul anului 1999. In Romania transpunerea s-a facut odata cu aderarea la UE, prin adoptarea Legii nr. 344/2006 privind detasarea salariatilor in cadrul prestarii de servicii transnationale (Legea nr. 344/2006)
Definirea detasarii
Osciland in alegerea ordinii abordarii termenului de detasare, european-national sau national-european, am ales a doua varianta. Am facut aceasta alegere din doua motive. Primul, are in vedere caracterul demersului meu, aplicat la specificul national al Romaniei. Al doilea, ia in considerare criteriul temporal si constata faptul ca raportandu-ne la situatia Romaniei, detasarea a existat in primul rand in legislatia nationala, pentru ca doar odata cu aderarea la UE de la 1 ianuarie 2007, sa putem constata concurenta celor doua planuri principale.
Am considerat necesara o incursiune longitudinala in timp, deoarece pornesc de la ipoteza de lucru, care presupune ca modalitatea institutionala de definire a detasarii in legislatia romana din prezent, este o puternic influentata de inertia relatiilor socialiste de munca care au caracterizat perioada comunista.
Dictionarul ofera intelesul comun pentru verbul a detasa si punctul de plecare al demersului: „a deplasa un angajat in mod temporar si in interes de serviciu de la o unitate la alta sau dintr-o localitate in alta”[2]. Cuvantul isi are etimologia in limba franceza (détacher), iar definitia isi mentine aceeasi forma din anul 1984.
In planul cadrului legal national, pana la interferenta cu dreptul UE, putem distinge doua etape delimitate de schimbarea socio-politica din 1989. Pana la acel moment, regimul comunist si-a propus sa elimine initiativa privata in Romania, in consecinta angajatorii privati erau cvasi-inexistenti. In acest context, mobilitatea salariatilor intre angajatorii cu acelasi patron-actionariat, in persoana „statului socialist” se manifesta in conditiile in care „economia nationala, relatiile sociale, se intemeiaza pe proprietatea socialista asupra mijloacelor de productie, intreaga putere politica si economica apartine poporului, liber si stapan pe soarta sa”[3]. In acest context, schimbarea temporara sau definitiva a locului de munca apartinand unui alt angajator, apare ca o forma naturala de mobilitate a personalului: „repartizarea si utilizarea deplina si rationala a resurselor umane se realizeaza in concordanta cu obiectivele planului de dezvoltare economico-sociala a tarii, cu cerintele sporirii necontenite a eficientei economice si sociale a muncii, cu necesitatea dezvoltarii armonioase si echilibrate a tuturor judetelor tarii”.
[1]Parlamentul European si Consiliul, Directiva nr. 96/71/CE privind detasarea lucratorilor in cadrul prestarii de servicii din 16 decembrie 1996, publicata initial in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene (J.O.) nr. L018 din 21 ianuarie 1997, republicata in limba Romana in J.O. 05/vol.4 RO.
[2] Dictionarul explicativ al limbii romane editia a II-a 1998 (sursa http://dexonline.ro), idem si in Dictionarul explicativ al limbii romane, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1984.
[3] Preambulul Legii nr. 10/1972 – Codul muncii, publicat in B. Of. nr. 140 din 1 decembrie 1972.
