Decretul nr. 212 din 13 mai 1953 privind reglementarea profesiunii de medic

wkro/ mai 16, 2013/ Articole

Decretul nr. 212 din 13 mai 1953Autor: Stefan GHEORGHIES

Inca din cele mai vechi timpuri profesia de medic a jucat un rol important in societatea in continua evolutie. Fie ca facem referire la sensul de baza al termenului „medic”, fie ca folosim alti termeni susceptibili de sensuri apropiate ca si activitate, rolul medicinei in viata omului a fost si trebuie sa fie unul fundamental, o coordonata esentiala pentru asigurarea unui nivel de trai decent si de oferire a unui drept, in esenta fundamental, la tratament medical. Asa cum orice ramura a societatii se bucura de o reglementare juridica riguroasa, adaptata la realitatile vremurilor, si profesia de medic se bucura de un cadru de norme care asigura buna desfasurare a activitatii in conditii optime, implicit Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006, modificata si completata prin OUG nr 88/2009 privind reforma in domeniul sanatatii din 30 iunie 2009. Insa asemeni oricarui proces de evolutie in materie legislativa, trebuie sa facem trimitere si la principiile care au stat la baza reglementarii actuale, intorcandu-ne inapoi in timp pana la Decretul nr. 212 din 13 mai 1953 privind reglementarea profesiunii de medic, un punct de pornire in studiul nostru.

Ca o prima coordonata a Decretului nr. 212/1953 remarcam conditia fundamentala ceruta pentru ca o persoana sa poata exercita profesia de medic, implicit obtinerea unui titlu de medic care ii confera dreptul de a profesa. Art. 2 face trimitere la categoriile de medici care pot profesa in Republica Populara Romana: „a) medicii care au absolvit o scoala superioara de medicina si au obtinut diploma pentru titlul de medic in tara; b) medicii carora li s-a echivalat in tara diploma pentru titlul de doctor in medicina sau medic obtinuta in alte state.” Art. 3 prezinta o serie de norme cu privire la obligatiile care se impun medicilor la „intrarea in serviciu”, respectiv prezentarea administratiei unde sunt angajati a titlului de medic, sub sanctiunea prevazuta de legea penala in cazul angajarii fara indeplinirea acestei obligatii. Pentru cei care vor practica in particular, acestia „sunt obligati sa se inregistreze la sectiunea sanitara a raionului sau orasului de subordonare regionala in raza caruia practica medicina in particular”. Ultimul paragraf al art. 3 impune pentru medicii care se afla deja in exercitiul profesiei obligatia de a se inregistra la administratia mai sus mentionata in termen de 3 luni de la publicarea decretului.

Ministerul Sanatatii si Ministerul Invatamantului Superior isi exercita competentele in cazul in care medicul care nu a profesat mai mult de 5 ani este supus unui examen de control sau unui stagiu de practica. Regulamentele privind aceste doua masuri sunt de competentele celor doua Ministere, iar in cazul in care rezultatele medicul „da dovada lipsei de cunostinte si de capacitate” se poate ajunge pana la retragerea dreptului de a profesa. Dispozitiile art. 5 sunt neclare, din stricta interpretare a acestuia reiesind faptul ca stagiul de practica are caracter facultativ, iar conditiile de impunere sunt cu mult prea subiective.

Urmatoarele articole fac trimitere la obligatiile de baza ale medicilor, implicit modul in care „particularii” trebuie sa isi desfasoare activitatea, precum si obligatia de la art. 8: „orice medic este obligat, in cazul cand este nevoie de asistenta medicala urgenta, sa acorde primul ajutor medical, in conformitate cu instructiunile Ministerului Sanatatii”.

Medicii au dreptul de a elibera certificate medicale despre starea sanatatii bolnavilor consultati, precum si despre nasteri si decese, indicandu-se si elementele obligatorii pe care aceste certificate trebuie sa le contina (art. 10-12). Totodata, medicilor aflati in serviciul statului care lucreaza in conditii grele si care se imbolnavesc si/sau pierd capacitatea de munca li se acorda un ajutor de stat; familiile acestora au dreptul la acest ajutor in cazul decesului medicilor (art. 15).

Cu privire la activitatea propriu-zisa de exercitare a profesiei, se specifica faptul ca „medicii au dreptul a ocupa functii de organizatori de sanatate publica, functii sanitaro-antiepidemice, cat si orice functie de specialitate in reteaua medico-sanitara, putand efectua toate interventiile chirurgicale si sa aplice hipnoza, narcoza, anesteziile, vaccinariile, seruriile si terapeutica medicamentoasa, admise pentru folosirea (aplicarea) lor in practica medicala in cazurile indicate”. Hipnoza constituie o exceptie de la paragraful anterior, aceasta fiind permisa medicilor numai in institutiile de stat curative sau stiintifice si in cazuri exceptionale la domiciliul bolnavului, in baza unei autorizari speciale emise de Ministerul Sanatarii, de comun acord cu Ministerul Justitiei.

Operatiile chirurgicale, inclusiv avorturile, pot fi efectuate de medici numai in institutiile curative de stat (art. 15). Acestea se fac cu consimtamantul bolnavilor, iar in cazul persoanelor sub 18 ani cu consimtamantul parintilor sau a persoanei in grija careia se afla. Se face trimitere, pe cale de exceptie, la operatia necesara si urgenta pentru salvarea unei vieti sau a unui organ important, care poate fi efectuata de un medic dupa un consult cu cel putin alt medic, fara consimtamantul persoanei aflate in pericol, daca acestia nu pot fi intrebati fara riscul unei intarzieri sau se gasesc in stare de inconstienta (art. 16).

Decretul nr. 212 din 13 mai 1953 nu prezinta diferente majore in ceea ce priveste modul in care in prezent medicii isi exercita profesia. Interesanta este insa viziunea legii care s-a mentinut de-a lungul anilor si care, bineinteles, a evoluat succesiv intr-o reglementare cu mult mai riguroasa.

Sursa: iDreptDecretul nr. 212 din 13 mai 1953 privind reglementarea profesiunii de medic

 

Share this Post

About wkro

WOLTERS KLUWER ROMÂNIA este parte a grupului multinaţional Wolters Kluwer, cunoscut pe piaţa internaţională ca unul dintre cei mai mari furnizori de informație specializată, produse şi servicii dedicate profesioniştilor.