Drepturi si libertati fundamentale (III). Libertatea individuala
Autor: Stefan Gheorghies
Intr-un sens larg al termenului, am putea intelege prin libertate facultatea unei persoane de a adopta orice atitudine doreste, de a intreprinde orice actiune doreste, conferind oarecum acestui termen o conotatie mult prea vaga. Libertatea individuala, in sens restrans, se deosebeste de libertatea la care aspira orice scriitor beletristic.
Asadar, libertatea individuala are in vedere nu numai libertatea generala a persoanei de a face tot ceea ce legea nu interzice in mod expres, ci si dreptul de a nu fi retinut sau arestat decat in conditiile si cazurile prevazute de lege. Aceste drepturi, precum si siguranta persoanei, sunt reglementate de art. 23 din Constitutia Romaniei.
Ce implica libertatea individuala si siguranta persoanei din punctul de vedere al legiuitorului? In viziunea unui consacrat profesor de drept, textul legii fundamentale subliniaza faptul ca garantarea libertatii individului contra abuzurilor din partea autoritatilor este o prestatie pe care statul o datoreaza in temeiul unui „contract social”, contraprestatia fiind reprezentata de catre supunerea individului fata de autoritatea sa.
Sintagma „in conditiile si cazurile prevazute de lege”, de altfel una dintre cele mai utilizate atat de legiuitor, cat si de doctrina, are in vedere restrictionarea libertatii individuale. Aceste veritabile masuri de restrangere admise de legea fundamentala sunt: perchezitia, retinerea si arestarea. Cel mai potrivit ar fi, insa, sa extindem aceste masuri si prin prisma prevederilor Codului de procedura penala. In doctrina, garantarea dreptului la libertate si siguranta reprezinta un principiu fundamental al procesului penal, in temeiul caruia in cursul procesului penal nicio persoana nu poate fi retinuta, arestata sau privata in alt mod de libertate si nici supusa vreunei forme de restrangere a libertatii, decat in cazurile si conditiile prevazute de lege.
Care sunt formele de restrangere a libertatii? In aceasta sfera includem: dispunerea masurii retinerii, conducerea administrativa la sediul politiei, executarea mandatului de aducere prin constrangere, dispunerea arestarii preventive, arestul la domiciliu, arestul provizoriu in vederea extradarii sau a emiterii mandatului european de arestare, dispunerea masurii de siguranta a internarii, precum si situatia in care exista o privare de libertate in cazul executarii pedepsei principale a inchisorii sau a detentiunii pe viata ori a masurii educative a internarii intr-un centru educativ sau intr-un centru de detentie. Insa, legiuitorul instituie caracterul de exceptie al masurilor private sau restrictive de drepturi (art. 9 alin. (2) NCPP), precizand faptul ca acestea se dispun doar in cazurile si conditiile expres prevazute de o lege previzibila. Astfel, cu titlu de exemplu, art. 202, 209, 211, 216, 218, 223 NCPP prevad in mod expres aceste cazuri si conditii.
Conceptele de libertate individuala si siguranta a persoanei trebuie privite si prin prisma unor notiuni conexe, stransa legate de aceleasi principii ale dreptului penal. Avem in vedere prezumtia de nevinovatie: pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti, orice persoana este considerata nevinovata (art. 23 alin. (11) din Constitutia Romaniei). Acest principiu fundamental este poate una dintre cele mai importante coordonate care asigura independenta justitiei. Insa, in anumite state aceasta prezumtie se instituie in mod fictiv. Adesea, in tarile care intra in aceasta sfera, procesele penale au rolul numai de a proba existenta unui proces neechitabil. Hotararea asupra suspectului este deja decisa in momentul arestarii in aceste cazuri.
In ilustrarea acestui principiu trebuie sa facem trimitere si la statuarile cu mult mai importante ale Curtii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, in scopul garantarii prezumtiei de nevinovatie si impartialitatii instantei, art. 6 al Conventiei Europene impune ca reprezentantii statului sa se abtina de la a face declarii publice in sensul ca un acuzat este vinovat de savarsirea unei anumite infractiuni, inainte ca vinovatia sa fi fost in mod legal stabilita. Astfel, prezumtia de nevinovatie a reclamantului, invinuit pentru comiterea infractiunii de trafic de influenta, nu a fost respectata, in contextul in care procurorul de caz a afirmat cu ocazia unei conferinte de presa ca acesta a savarsit fapta penala care ii fusese imputata, hotararea definitiva de condamnare intervenind de abia doi ani mai tarziu (Vitan c. Romaniei). Analiza declaratiilor de caz, ale altor autoritati publice si ale articolelor aparute in presa au condus la concluzia incalcarii art. 6 din Conventie in cauza Pavalache c. Romaniei. Curtea a apreciat ca declaratiile diversilor oameni politici trebuie plasate in contextul luptei impotriva coruptiei si au nuanta politica. Chiar daca autoritatile nu pot fi trase la raspundere pentru actele presei, maniera de alegere a termenilor in declaratiile publice ramane un element esential, din declaratia procurorului de caz, formulate intr-un context independent de ancheta, rezultand ca vinovatia reclamantului fusese stabilita cu certitudine, iar condamnarea acestuia devenise inevitabila (Pavalache c. Romaniei).
Surse:
- Balan, Marius, Drept constitutional si institutii politice, „Drepturi civile si politice”, curs universitar.
- Dictionar de Drepturile Omului, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2013.
- Udroiu, Mihail, Procedura penala. Partea generala. Noul Cod de procedura penala, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2014.
