Impozitul in conceptia crestina

wkro/ February 25, 2014/ Articolul saptamanii

Mircea DutuArticol publicat in revista Pandectele Romane nr. 1/2014.
Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUTU

Intotdeauna impozitul a fost expresia suveranitatii statale si a avut o semnificatie deosebita pentru raporturile dintre religie si organizarea politica a unei societati. Din aceasta perspectiva este interesant de constatat ca „impozitul statal”, adica contributia impusa de autoritatea publica in interes general apare foarte devreme in Biblie. Astfel, Cartea Facerii ne relateaza cum Iosif care fusese vandut ca sclav in Egipt de catre fratii sai, a interpretat un vis pe care Faraon nu putea sa-l inteleaga, potrivit caruia dintr-o tulpina au iesit sapte spice pline si frumoase, si dupa ele au iesit alte sapte spice, slabe, seci si palite de vantul de rasarit, care le-au mancat pe primele. In fata neputintei magilor de a-l talcui, inteleptul sclav il explica prin aceea ca vor veni sapte ani de belsug mare in tot pamantul Egiptului, urmati de alti sapte ani de foamete, care va secatui toata tara, iar pentru depasirea situatiei sfatuieste: „Sa porunceasca iar Faraon sa se puna supraveghetori peste tara, ca sa adune in cei sapte ani de belsug a cincea parte din toate roadele pamantului Egiptului./ Sa stranga aceia toata painea de prisos in acesti ani buni ce vin si s-o adune in cetatile painii, sub mana lui Faraon, si s-o pastreze spre hrana;/ Hrana aceasta va fi de rezerva in tara pentru cei sapte ani de foamete care vor urma in tara Egiptului, ca sa nu piara tara de foame” (Facerea 41, 34-36). Pornind de la asemenea consideratii, conceptia biblica asupra impozitului statal se va regasi mai ales in textele Noului Testament, pe de o parte in cele patru Evanghelii (dupa Matei, Marcu, Luca si Ioan) care relateaza viata si invataturile lui Iisus Hristos si deci atitudinea acestuia fata de darea publica, iar pe de alta Faptele Apostolilor, Epistolele lui Pavel si Epistolele Sobornicesti ale lui Petru care evoca actiunile apostolilor si primele lor comentarii, cu referiri si asupra impozitului.

Invataturile lui Iisus Hristos. Textul esential care exprima conceptia mesianica asupra impozitului este binecunoscut si a facut obiectul a multiple si variate comentarii: „Spune-ne deci noua: Ce Ti se pare? Se cuvine sa dam dajdie cezarului sau nu?/ Iar Iisus, cunoscand viclenia lor, le-a raspuns: Ce ma ispititi, fatarnicilor?/ Aratati-Mi banul de dajdie. Iar ei i-au adus un dinar./ Iisus le-a zis: Al cui e chipul acesta si inscriptia de pe el?/ Raspuns-au ei: Al cezarului. Atunci a zis lor: Dati deci cezarului cele ce sunt ale cezarului, si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 17-21).

Raspunsul lui Iisus este ambiguu si, in consecinta, susceptibil de diverse interpretari. Problema ca atare, in contextul careia se ridica subiectul, e ambigua, fiind perceputa asa chiar de Iisus: „De ce ma ispititi?” (Luca 20, 23). Asadar, ceea ce se ridica aici nu este legitimitatea impozitului in general, ci cea a „dajdiei” perceputa de romani. Ea reprezenta o tema de discordie intre evrei si romani. Capcana intinsa lui Iisus consta deci in a-l obliga sa ia pozitie si sa se plaseze astfel de partea unora sau altora, a poporului ocupat sau a autoritatii de ocupatie, in orice ipoteza ajungand la un raspuns „incorect politic”. Dar Iisus se dovedeste de o abilitate absoluta, prin evitarea unui raspuns pe fond si cu efecte de anihilare a cursei intinse si deformare a prigonitorilor: „Auzind acestea, s-au minunat si, lasandu-L, s-au dus” (Matei 22, 23). Totusi, cel putin la prima vedere, o atare explicatie ar parea superficiala. Si aceasta cu atat mai mult cu cat Evangheliile nu sunt simple culegeri de anecdote menita sa povesteasca viata lui Iisus si sa-l puna intr-o lumina cat mai favorabila, cu alte cuvinte un instrument de promovare a persoanei sale. Scopul Scripturilor de rendre compte pentru a suscita credinta.

Din aceasta perspectiva, raspunsul oferit fariseilor trebuie luat in serios si considerat o luare de pozitie asupra impozitului si deci a legitimitatii sale. Dar si asa el ramane echivoc. Intr-adevar, simpla interpretare literara conduce la o semnificatie minimalista; ea conduce la concluzia ca: „a da cezarului cele ce sunt ale cezarului” este un fel de a spune ca trebuie ca fiecare lucru sa fie pus la locul sau, sa nu se confunde cele doua puteri, cea temporala, a oamenilor si cea spirituala a lui Dumnezeu. Aceasta din urma nu trebuie sa se amestece cu preocuparile oamenilor „Vino dupa Mine si lasa mortii sa-si ingroape mortii lor” (Matei 8, 22). Atunci cand i se presupune pretentia de a fi regele iudeilor, Iisus profita de ocazie pentru a reaminti ca misiunea sa este diferita, nu este una de a face politica, de a afirma obligatia fiscala a iudeilor, ci aceea de a le asigura salvarea. „Imparatia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36).

Asa interpretate, cuvintele lui Iisus nu pot deloc sa justifice si legitimiteze impozitul si puterea fiscala, iar astfel nu se condamna impozitul in general, ci impozitul roman, cel al ocupantului.

Dar dincolo de aceasta, interpretarea cuvintelor folosite de Mantuitor in acest caz permite surprinderea unei anumite evolutii a viziunii biblice asupra impozitului.

La origine impozitul, dijma avea un caracter religios; ca ofranda, el participa la sacrificiul datorat divinitatii. Dimpotriva, raspunsul lui Iisus la intrebarea prigonitorilor farisei, relatat de evanghelii in „Dinarul cezarului” desacralizeaza impozitul. Daca trebuie sa dam cezarului ce e al cezarului, tot asa se cuvine sa-i dam lui Dumnezeu, cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Astfel, imparatia lui Dumnezeu nu este concurenta celei a cezarului, ii e mult superioara.

Eliberarea adusa de Iisus ramane mai radicala decat o simpla schimbare a structurilor politice. Politica este trimisa la locul cuvenit. Impozitul este desacralizat, dedivinizat, nu este condamnat, ci redus la adevaratul sau rol. El este deci legitim, dar numai ca simplu instrument de gestionare a societatii, de organizare terestra a oamenilor. Nu mai ia parte la religie si nici la legatura dintre om si divinitate.

Dar chiar desacralizat, impozitul ramane obligatoriu si nici chiar Iisus nu se sustrage de la plata lui. Fragmentul biblic referitor la perceperea impozitului datorat Templului este semnificativ: „Venind ei in Capernaum, s-au apropiat de Petru cei ce strang darea (pentru templu) si i-au zis: Invatatorul vostru nu plateste darea?/ Ba da, a zis el. Dar intrand in casa, Iisus i-a luat inainte, zicand: Ce ti se pare, Simone? Regii pamantului de la cine iau dari sau bir? De la fiii lor sau de la straini?/ El I-a zis: De la straini. Iisus i-a zis: Asadar, fiii sunt scutiti./ Ci sa nu-i smintim pe ei, mergand la mare, arunca undita si pestele care va iesi intai ia-l, si, deschizandu-i gura, vei gasi un statir (un ban de argint). Ia-l si da-l lor pentru Mine si pentru tine” (Matei 17, 24-27).

Supunerea lui Iisus la plata impozitului este si mai clara cu cat nu rezulta dintr-o obligatie, ci este voluntara; darea catre Templu trebuind sa revina lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu (precum fiii regelui pentru impozitul regal) este exceptat de la achitarea ei. Aceasta plata voluntara, cel putin pentru Iisus, caci in privinta lui Petru nu opereaza exceptarea, intareste exemplaritatea atitudinii lui Hristos.

Legitimitatea impozitului rezulta deci atat din predicile, cat si din actiunea lui Iisus si, ca atare, se impune sa-i urmam pilda.

Intr-adevar, Mantuitorul platindu-si darile si crestinii trebuie sa procedeze la fel.

Astfel redus la utilitatea sa functionala, legitimitatea impozitului poate fi pusa cel mult in termeni cantitativi. De aceea Iisus denunta darile excesive si ofera exemplul Banului vaduvei: „Si sezand in preajma cutiei darurilor, Iisus privea cum multimea arunca bani in cutie. Si multi bogati aruncau mult./ Si venind o vaduva saraca, a aruncat doi bani, adica un condrant./ Si chemand la Sine pe ucenicii Sai le-a zis: Adevarat graiesc voua ca aceasta vaduva saraca a aruncat in cutia darurilor mai mult decat toti ceilalti./ Pentru ca toti au aruncat din prisosul lor, pe cand ea, din saracia ei, a aruncat tot ce avea, toata avutia sa” (Marcu 12, 41-44).

Totusi, nu pare ca faptele relatate de Scripturi ar putea servi direct pentru condamnarea de catre Iisus a unei presiuni fiscale prea grele in masura in care, in lipsa unui control al autoritatilor, obolul pentru trezorerie pare a avea o cota voluntara, cel putin in privinta cuantumului sau. Astfel ca, mai degraba de a condamna obligatia ce revine vaduvei, lauda libera sa decizie si o da ca exemplu de virtute crestina a daruirii de sine si a bunurilor sale, fara a lasa repetarea exigentei de a face fata vointei lui Dumnezeu si accede la viata externa promisa.

„Iisus i-a zis: Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor, si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi” (Matei 19, 21); „Si oricine a lasat case sau frati sau surori sau mama sau femeie sau copii sau tarine, pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica” (Matei 19, 29); „Asadar, oricine dintre voi care nu se leapada de tot ce are nu poate sa fie ucenicul Meu” (Luca 14, 33).

Se poate observa, in concluzie, ca daca in Evanghelii impozitul este justificat prin organizarea si functionarea colectivitatilor umane, prin invataturile sale Iisus opereaza o distantare intre religie si dari, separand foarte clar ceea ce e al cezarului si ceea ce e al lui Dumnezeu. Textele ulterioare par in aceasta privinta o reintroducere, o legatura intre religie si impozit.

Pozitia apostolilor. Problema impozitului statal este abordata in Epistolele Apostolului Pavel, in contextul raporturilor dintre noua religie si puterea publica, sub imperativul „Sa ne supunem stapanirilor”: „Tot sufletul sa se supuna inaltelor stapaniri, caci nu este stapanire decat de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt randuite./ Pentru aceea, cel ce se impotriveste stapanirii se impotriveste randuielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se impotrivesc isi vor lua osanda./ Caci dregatorii nu sunt frica pentru fapta buna, ci pentru cea rea. Voiesti deci sa nu-ti fie frica de stapanire? Fa binele, si vei avea lauda de la ea./ Caci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tau. Iar daca faci rau, teme-te, caci nu in zadar poarta sabia; pentru ca ea este slujitoare a lui Dumnezeu si razbunatoare a maniei Lui asupra celui ce savarseste raul./ De aceea este nevoie sa va supuneti, nu numai pentru manie, ci si pentru constiinta./ Ca pentru aceasta platiti si dari. Caci (dregatorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, staruind in aceasta slujire neincetat./ Dati deci tuturor cele ce sunteti datori: celui cu darea, dare; celui cu vama, vama, celui cu teama, teama; celui cu cinstea, cinste” (Pavel, Romani 13, 1-7). Textul relevant denota o anumita prelungire la conceptia lui Pavel a doctrinei lui Iisus in materie. Astfel, in timp ce in Vechiul Testament legea divina era unica referinta si singura sursa de autoritate, prin dedivinizarea impozitului se punea capat ideii unei predominante a religiei asupra puterii politice si se proclamase separatia imparatiei cerului de regatele terestre. In acest mod li se rezerva fiecarora un domeniu propriu si le situa pe picior de egalitate, pe acelasi plan. Pavel pare a merge mai departe si recunoaste autoritatii statale un loc predominant, recomandand crestinilor de a nu se razvrati impotriva stapanirii. O atare atitudine apostolica isi gaseste mai multe explicatii. Cu titlul personal, in calitate de cetatean roman, care beneficiase de drepturile conferite de aceasta (invocand competenta de a fi judecat de imparat), Pavel era adeptul respectarii legilor romane. Apoi, din motive de tactica, primii apostoli cautau sa menajeze autoritatile romane, fiind preocupati de a-si impune mesajul lor teologic si de a se apara de prigonirile venite din alte parti si neglijau lupta politica, si aceasta cu atat mai mult cu cat, cuvantul divin este si ramane etern, pe cand orice autoritate publica, inclusiv cea romana, puterea umana e provizorie, trecatoare. Asadar e inutil sa te razvratesti impotriva a ceva efemer, condamnat sa dispara si sa neglijezi esentialul. Intre lupta politica si promisiunea vietii eterne, nu era greu de ales in favoarea acesteia din urma.

Totodata, nu se poate nega nici existenta unei anumite rupturi intre doctrina pauliana si invataturile lui Iisus. Atunci cand Apostolul neamurilor cere fiecaruia de a se supune autoritatilor publice, o face intrucat puterea lor le-a fost incredintata si le este recunoscuta de Dumnezeu si, in consecinta, a se razvrati impotriva stapanirii inseamna a o face contra divinitatii. Recunoscandu-se autoritate divina puterii romane ori, cel putin, toleranta lui Dumnezeu in ceea ce priveste autoritatile umane, Pavel nu face decat sa reia cuvintele lui Iisus. Astfel, atunci cand Pilat invoca puterea sa asupra lui, Iisus ii spune: „N-ai avea nici o putere asupra Mea daca nu ti-ar fi fost dat tie de sus” (Ioan 19, 11).

Obligatia crestinilor de supunere fata de autoritati este propovaduita si de Apostolul Petru: „Supuneti-va, pentru Domnul, oricarei oranduiri omenesti, fie imparatului, ca inalt stapanitor,/ Fie dregatorilor, ca unora ce sunt trimisi de el spre pedepsirea facatorilor de rele si spre lauda facatorilor de bine;/ Caci asa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre bune, sa inchideti gura oamenilor fara minte si fara cunostinta” (1 Epistola, 2; 13-15).

Desigur, respectul autoritatii lumesti nu este absolut; daca toti crestinii sunt incurajati sa se supuna autoritatilor civile, aceasta nu trebuie sa puna sub semnul intrebarii supunerea fata de Dumnezeu. „Traiti ca oameni liberi, dar nu ca si cum ati avea libertatea drept acoperamant al rautatii, ci ca rob al lui Dumnezeu” (1 Epistola, Petru 2, 16); „Trebuie sa ascultam pe Dumnezeu mai mult decat pe oameni” (Fapte 5, 29).

Rezulta deci ca, chiar daca este intr-un context istoric si politic diferit, apostolii preiau si propovaduiesc conceptia asupra impozitului statal promovata de Iisus.

Concluzii. Dincolo de formele sale de manifestare, rolul conferit in concret si perceptiile personale, in istoria societatii umane principiul impozitului pare a fi etern. Intemeiat, la origine pe ideea de dar si ofranda, el exprima idealul de sacrificiu si solidaritate. Devenit instrument de coeziune sociala, el trebuie respectat de catre toti, ca semn al adevarului ca Dumnezeu a ales omul sa stapaneasca pamantul.

Problema este una universala, privind toate religiile si toate tarile. Ea cunoaste o conotatie aparte in cazul crestinismului, cu atat mai mult cu cat valorile acestuia au contribuit major la structurarea valorilor pe care se fundamenteaza civilizatia occidentala, in a carei economie de piata impozitul joaca rolul unui pilon important.

Share this Post

About wkro

WOLTERS KLUWER ROMÂNIA este parte a grupului multinaţional Wolters Kluwer, cunoscut pe piaţa internaţională ca unul dintre cei mai mari furnizori de informație specializată, produse şi servicii dedicate profesioniştilor.