In cautarea culturii juridice romanesti

wkro/ November 25, 2014/ Articolul saptamanii

Mircea DutuEditorial publicat in revista Pandectele Romane nr.10/2014. Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUTU

Cultura juridica romaneasca a fost profund influentata in creare si dezvoltarea sa de circulatia modelelor juridice, comparatiile si mimetismul care au caracterizat secolul al XIX-lea european. Intr-adevar, dreptul, doctrina si invatamantul juridic au marcat o ruptura in anii 1800. Pana atunci, studiile juridice erau impregnate de universalitatea dreptului, nu numai din cauza dreptului natural universal, superior drepturilor pozitive, ci si gratie elementului comun care il constituia dreptul roman. La randul sau, o stiinta juridica europeana a existat in timpul vechiului jus commune, dar, in veacul al XIX-lea, are loc o profunda „nationalizare” a gandirii si culturii juridice, a dreptului, care devine un drept fondat pe coduri care se aplica intr-o singura tara. Fenomenul a fost perceput de Rudolf von Jhering ca o degradare a stiintei juridice intr-o Landesjurisprudenz, adica o reflectie juridica devenita regionala ori, mai exact, „provinciala”.

Totusi, pe fundalul acestei rupturi cu „universalismul” anterior al culturii juridice europene, asistam la o extraordinara extindere a modelelor juridice, in special cel francez, urmata de un profund proces de comparare si de mimetism care ia locul dreptului natural modern si al lui jus commune. Toate aceste evolutii nu puteau sa nu se reflecte asupra schimburilor doctrinare, transferului de institutii de la o tara la alta, imitarii mecanismelor juridice, pana la preluarea de coduri si legi intregi. Circulatia modelelor culturale a devenit intensa, dar, in privinta noastra, mai ales in sens univoc, de simpla receptare si imitare a ceea ce venea din Occident.

Astfel, caracterizat de receptarea dreptului occidental, cu precadere francez, secolul al XIX-lea romanesc este secolul in care cultura juridica reprezinta o parte mai curand marginala a culturii nationale, cu exceptia Transilvaniei, unde argumentele desprinse deopotriva din teoriile dreptului natural si cele ale scolii istorice din Germania sunt puse in serviciul afirmarii identitatii nationale romane. Dimpotriva, in Principatele Romane si apoi in Regatul Romaniei, dominatia culturala a Junimii face din noul drept romanesc unul dintre exemplele favorite ale ilustrarii tezei formelor fara fond. Pe de alta parte insa, formatia juridica a majoritatii oamenilor politici romani si a unei importante parti a elitei culturale insesi („patura suprapusa” despre care scria Mihai Eminescu in articolele sale din Timpul) a fost indirect determinanta pentru intreaga dezvoltare a culturii nationale romanesti, o cultura care nu se putea forma decat in contextul general al formarii institutiilor sociale. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, mai ales dupa Primul Razboi Mondial, aceasta situatie se modifica radical. Prin tratate, comentarii si, nu in ultimul rand, revistele de specialitate a caror aparitie era deja consolidata, doctrina juridica romaneasca se consolideaza si dobandeste prestigiu cultural, iar consolidarea profesiilor juridice le confera magistratilor si avocatilor prestigiu social si, nu in ultimul rand, economic. In conditiile in care problemele structurale ale Romaniei Mari nu mai puteau fi abordate fara recursul la identitatea normativa a societatii romanesti si la rolul pe care dreptul insusi trebuia sa il joace in reasezarea de dupa razboi, problemele dreptului romanesc modern ar fi trebuit sa devina parte a marilor dezbateri culturale care domina intreaga perioada interbelica.

Nu se poate spune ca demersurile in aceasta directie au lipsit cu desavarsire: reprezentanti ai tinerei generatii de juristi precum Valentin Al. Georgescu sau Petre Pandrea publica texte admirabile despre marele jurist german Friedrich Carl von Savigny si Scoala Istorica a dreptului din Germania in publicatii cu impact cultural semnificativ, iar personalitati din afara sferei juridice precum Nicolae Iorga se apleaca cu deosebire asupra dreptului romanesc ca factor de configurare a culturii nationale. Daca aceste eforturi si-ar fi gasit ecoul meritat, atunci dreptul si-ar fi putut depasi conditia de ansamblu de cunostinte tehnice rezervate unei paturi inguste de specialisti, putandu-se vorbi despre o cultura juridica recunoscuta ca dimensiune indispensabila a culturii nationale. Din nefericire, pozitia ramasa dominanta pana in zilele noastre – atat in randul juristilor, cat si printre nejuristi – este cea redata exemplar de Constantin Noica, care nu ezita sa-si manifeste in al sau Mic jurnal filosofic publicat in 1944 lipsa de consideratie despre „stiinta seaca a dreptului” (despre care marturiseste imediat ca i se pare firesc sa nu stie „aproape nimic”), elogiindu-l imediat pe Novalis ca „om total nejuridic, fara nici o intelegere pentru drept si fara nici o nevoie de drept” ca exemplu pentru un ganditor care „deschide o alta cale pentru viata spiritului”. Nici mai tarziu, in Povestirile despre Hegel scrise in perioada cand el insusi avea sa fie persecutat de regimul comunist, Noica nu gaseste pentru drept cuvinte mai bune: „dreptul este expresia pierderii de substanta a oamenilor si a diluarii lor in masa societatii”.

Faptul ca un absolvent stralucit de studii juridice la prestigioasele universitati de la Jena, Leipzig si Wittenberg intre 1790 si 1794 putuse ajunge la un asemenea enunt, pe cat de radical, pe atat de lipsit de sens, spune multe despre felul in care stiinta dreptului era conceputa in mediul academic de atunci, inainte ca ea sa fie reconfigurata de programul teoretic al lui Savigny inradacinat in filosofiile lui Kant si Herder propus si deopotriva de galeria marilor juristi inspirati de filosofia lui Hegel. Dincolo de aspectele tehnice rezervate exclusiv juristilor, acest program se distingea tocmai prin inradacinarea incontestabila in contextul istoric al culturii germane de la cumpana secolelor XVIII si XIX, punandu-i la randul sau acestei culturi la dispozitie posibilitatea de a-si intelege propria identitate. Asa cum este indeobste cunoscut, potrivit acestui program dreptul unui popor nu se confunda cu legile ca directive impuse de sus societatii de catre un stat exterior acesteia, ci este prin excelenta expresia institutionalizata a culturii acestei societati.

Faptul ca acest program juridic – in pofida sustinerii lui de catre juristi romani de renumele unui Mircea Djuvara – nu a gasit in Romania un teren propice se datoreaza insa, cel putin in parte, mostenirii secolului al XIX-lea, cu deosebire rolului jucat de cultura franceza (si) in domeniul juridic. Este cunoscuta diferentierea operata de Lucian Blaga in Spatiul mioritic intre cultura franceza care stimuleaza preluarea imitativa si cultura germana, a carei influenta s-ar fi putut manifesta si in cultura juridica romaneasca in forma trezirii propriei constiinte de sine; receptand cu precadere dreptul francez, juristii romani au fost formati implicit in spiritul unei culturi diferite de cea proprie, lipsindu-le astfel posibilitatea de intra intr-o legatura profunda cu aceasta din urma. Instaurarea comunismului nu a facut decat sa elimine definitiv aceasta posibilitate, dreptul fiind transformat intr-un simplu instrument al instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii politice, iar doctrina juridica intr-o componenta a discursului politico-ideologic dominant, nu doar rupt de realitatea sociala, ci indreptat de-a dreptul impotriva acestei realitati care trebuia inlocuita cu noua societate socialista multilateral dezvoltata. Oricat de salutare pentru salvgardarea unei minime consistente culturale a dreptului romanesc, eforturile catorva juristi – din nou acelasi Valentin Al. Georgescu cu cercetarile sale in domeniul istoriei dreptului romanesc – au ramas izolate. Insesi premisele unei conceptii care sa depaseasca nivelul de intelegere a dreptului ca simpla tehnica de administrare a unei societati, fara valente explicative cat priveste spiritul caracteristic acelei societati, disparusera din cultura romaneasca.

Dupa schimbarea de regim din 1989, drumul parcurs de dreptul romanesc pare a fi asemanator celui din secolul al XIX-lea: delimitare fata de dreptul perioadei anterioare, receptare masiva a unor cunostinte preponderent tehnice din Europa Occidentala, edificare doctrinara si institutionala masiva, cel putin sub aspect cantitativ. Rolul de model al culturii franceze a fost preluat treptat de modele propagate in Statele Unite ale Americii, iar problema fundamentala a ramas in continuare aceeasi, cu deosebirea ca astazi premisele de afirmare a unei identitati proprii in cultura nationala sunt incomparabil mai deficitare decat erau in urma cu un secol si jumatate, si chiar si in perioada comunista, atunci cand cautarea unei asemenea identitati ar fi putut constitui o alternativa culturala la discursul dominant. Astazi insa, promovarea agresiva a ideologiei multiculturalismului global combinata cu dezinteresul manifest al marii majoritati a juristilor fata de fundamentele culturale ale propriei profesii (in cazul juristilor teoreticieni: ale propriei stiinte) face ca integrarea dreptului romanesc in dezbaterile culturale privind identitatea societatii romanesti – dincolo de imitatiile superficiale si politic corecte ale ideologiilor human rights inca la moda – sa fie mai mult decat improbabila. O posibila iesire viitoare din aceasta situatie ar putea fi favorizata insa tocmai de consecintele inevitabile ale decaderii prezente: un drept inteles ca instrument acultural de promovare a interesului imediat si o societate lipsita de imaginea pe care i-o ofera analiza culturala a propriului sau drept vor esua, mai devreme sau mai tarziu intr-un haos prefigurat deja deopotriva de incoerenta legislativa si de inceputurile unei disolutii sociale deja vizibile. Transformarea acestui haos intr-un nou cosmos va impune reconsiderarea valentelor ordonatoare pe care numai o societate a carei cultura este si juridica si un drept a carui configurare este si culturala le pot dezvolta.

Pana atunci, ramanem in cautarea noii culturi juridice romanesti… Pana cand?

Share this Post

About wkro

WOLTERS KLUWER ROMÂNIA este parte a grupului multinaţional Wolters Kluwer, cunoscut pe piaţa internaţională ca unul dintre cei mai mari furnizori de informație specializată, produse şi servicii dedicate profesioniştilor.