Intre Scoala si Palat. Sau despre un model al juristului contemporan
Articol publicat in revista Pandectele Romane nr. 9/2014. Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUTU
Printre modelele de succes ale juristului contemporan se numara, fara indoiala, si cel al experientei concomitente a Scolii si Palatului de Justitie, al cumulului de activitati didactice si de practician al dreptului, cel mai adesea, in privinta ultimului, fiind vorba de avocat, dar uneori si de magistrat. La prima vedere ar fi vorba de o fericita conjugare a preocuparilor teoretice cu cele de aplicare a dreptului, dar problema prezinta multiple implicatii pentru actul de explicare, interpretare si realizare a prescriptiilor legale.
Sa amintim, mai intai, vechea disputa, teoretica, dintre Scoala superioara de drept si Palatul de Justitie, subsumata acestei teme a ipotezei dublei ipostaze a juristului.
Intr-adevar, pentru partizanii superioritatii doctrinei, Scolii ii revine misiunea de a pastra monopolul interpretarii si analizei unui drept de origine, inainte de toate legala, Palatul (redus la rolul de a secreta jurisprudenta) marginindu-se la a aplica regulile descrise de teoreticieni.
Aceasta „cearta” de pozitionare a suprematiei ajunge treptat caduca, in conditiile in care intreaga activitate de realizare a dreptului presupune o profesionalizare crescanda, iar cele doua fatete ale juristului – de teoretician si practician – devin adesea indispensabile ori, cel putin, se intersecteaza in mare parte. Dar teama care mai persista asupra succesului unei atari formule este legata, in buna parte, de masura in care profesorul de drept aflat intr-o asemenea situatie mai poate fi purtatorul unei viziuni asupra dreptului straina de orice conflict de interese, pastrandu-si, in proportii rezonabile, reflectia olimpiana. Dintr-un inceput, e de remarcat faptul ca separarea Scolii si Palatului trimite astazi din ce in ce mai mult la o conceptie depasita, in conditiile in care o metoda stiintifica, precum analiza substantiala nu este incompatibila cu studiul „starii de fapt”, ceea ce e stiut si acceptat de mult, inca de la „scoala stiintifica a dreptului”. Un demers stiintific post-modern in domeniul dreptului nu mai poate ramane indiferent, ci, dimpotriva, trebuie sa se impregneze de implicatiile conflictelor de interese care fac obiectul regulii de drept, spre o mai pertinenta evaluare a implicatiilor sale. Se ajunge chiar a afirma ca nu exista o mai buna experienta si Scoala de a trai aceste conflicte de interese, decat o luare in calcul a efectelor acestora.
In definitiv, rigoarea unei metode stiintifice, care e necesara unui profesor, doctrinei nu este antinomica unei experiente, pe viu a unui practician. Practica dreptului nu presupune, in mod necesar si ca regula, a cadea in subiectivism si a se reduce la cazul particular, de speta. Dimpotriva, pregatirea teoretica inalta si experienta adecvata devin fatete inseparabile, din ce in ce mai necesare ale statutului modelului de excelenta al juristului post-modern.
Fara indoiala, si in alta ordine de idei experienta concomitenta a Scolii si a Palatului, ridica doua intrebari fundamentale: ce aduce profesorul in planul jurisprudentei si ce invata practicianul de la expunerea teoretica (ex-cathedra)?
In privinta primului aspect, este de remarcat ca, de obicei, avocatii nu iubesc prea mult pe profesorii de drept; asocierea cu o cariera didactica le scade din „complexul de inferioritate” si, mai ales, le ofera un ascendent asupra colegilor, dar care reprezentand marea majoritate determina „opinia generala”.
Menirea profesorului (cercetatorului stiintific in sens larg teoreticianului) este in esenta aceea de a face „opera doctrinala”, dar aceasta presupune nu izolare, ci dialog si comunicare in sensul ca el aduce practicii expertiza generala a sistemului juridic exprimata in fundamentele si resorturile teoretice aferente. Ea poate fi utila gasirii unei solutii inedite unei probleme, cunoasterea aprofundata a sistemului juridic, a esentei, resorturilor ori logicii sale poate reprezenta pretioase mijloace de argumentare.
La randul sau, profesorul este mai putin interesat de fapte si le acorda o mai mica importanta in domeniul sau; totusi o anumita practica ar fi plina de invataminte si pentru el, relevandu-i insemnatatea „faptului juridic” in viata dreptului. Desigur, in „citirea” dosarului atentia sa se va indrepta asupra dreptului pozitiv, de lege lata ori de lege ferenda, tradandu-si formatia de „generalist” in materie. Fara indoiala, o atare analiza a dreptului pozitiv nu este apanajul exclusiv al omului de catedra; ea poate fi facuta si de practicieni, dar aceasta nu e prima lor functie, ci mai ales una subsecventa.
Prin analiza deopotriva generalista si experta, aplicata adusa la un dosar complex, teoreticianul poate deschide calea unor solutii inedite ori mai putin evidente, intrucat erau inca inexplicate in practica, nemaiintalnite in jurisprudenta si chiar nedezbatute in literatura de specialitate.
In definitiv, practica cere uneori imaginatie creatoare, interventia „fortelor creatoare ale dreptului”, si nu de putine ori indrazneala adecvata. Aceasta indrazneala trebuie sa fie insa una masurata, trecuta prin filtrul exegezei profunde si a constructiei rezonabile, cerinte care nu pot fi asigurate decat de rigoarea si cunoasterea profesorului.
Sa vedem acum, „in oglinda”, ce invata practica pe profesor. Din capul locului mi se pare ca un cadru didactic care invata pe altii dreptul fara nicio experienta in profesiile juridice, este precum un profesor de chirurgie care nu a pasit niciodata in sala de operatii si nu a facut deci nicio interventie medicala. Din aceasta perspectiva, profesorul de drept, astfel spus doctrina, nu ar trebui sa se tina „deasupra conflictelor”? Nu s-ar presupune ca necesar sa ramana independenta de orice conflict de interese, din ratiuni de impartialitate dar, de asemenea, si de obiectivitate? Desigur, independenta reflectiei ramane de esenta doctrinei. Dar, in realitate, aceste consideratii chiar daca aparent exagereaza impactul doctrinei au o incidenta asupra cumulului celor doua activitati juridice, nu in directia interzicerii sale, ci pentru a-i conferi sensul adevarat, binevenit si a sublinia limitele aferente.
Cumulul este o scoala a rezistentei fizice si morale si proba de foc a unui jurist de performanta. Din punct de vedere psihologic, profesorul avocat nu mai este aproape niciodata seren; in timp ce preocuparile universitare asigura o existenta relativ linistita, prin refugiul in turnul de fildes al savantului, lumea avocatului este cea a urgentei si stresului permanent. Dubla profesie inseamna renuntarea la linistea olimpiana a activitatii didactice si gasirea echilibrului optim intre catedra si bara, cu posibilitatea de a rezulta o opera armonioasa, in care ideile teoretice rezulta nu numai din reflectia pura, aferenta lecturii cartilor, ci poarta in sine si invatamintele confruntarii ideilor cu viata faptelor.
Asadar, activitatea liberala absoarbe timpul necesar travaliului universitar, transformandu-se intr-o problema de autolimitare si de ponderari cuvenite. Buna gestionare a timpului joaca un rol decisiv in acest context.
Nu in ultimul rand insa unii denunta o anumita mercantilizare a savoire-ului in practica profesorului de drept, fie ca e vorba de consultanta sau de activitate avocatiala propriu-zisa, la bara. Dar, astazi, intr-o lume mondializata si cu o economie de piata omniprezenta, cunoasterea (arta, tehnica) unui profesor de drept nu mai poate scapa logicii cererii si a ofertei ci, in anumite limite si cu specificul propriu, se poate supune exigentelor ei. Ramane insa deschisa problema eventualului conflict de interese care poate interveni, de pilda, atunci cand universitarul publica si semneaza, in aceasta calitate, deci deasupra intereselor particulare, un articol privind o chestiune de drept care echivaleaza cu o consultatie privata si interesata oculta si este invocata la bara.
Totusi, un remediu exista si pentru aceste cazuri: interventia eticii profesionale, care interzice publicarea de puncte de vedere vizand cauzele in care autorul lor are un interes privat, cu exceptia situatiilor in care este vorba, in mod indiscutabil, de concluzii general acceptate.
Revenind la invatamintele practicii pentru teoretician, punand profesorul in contact direct cu faptele, aceasta ii ofera o viziune vie si concreta a dreptului. Regulile juridice sunt mulate pe acte si conduite reale, mizele sunt concrete si imediate si se prezinta sub fatete multiple, adeseori surprinzatoare. Toate dificultatile legate de punerea in aplicare a regulilor juridice se ridica astfel; in acest mod, universitarul care practica, precum ca practicianul care invata si publica poate deveni martorul activ al jocului concret al legii.
Si invatamantul, precum si cercetarea stiintifica se hranesc, in contrapartida din aceasta practica care creeaza o proximitate intre profesor si materia pe care o preda de la catedra, situatie pe care am putea sa o traducem printr-o cunoastere aprofundata nu numai a regulii juridice, ci si a semnificatiilor, mizelor aflate in joc, receptarea lor de catre corpusul social.
Practicarea unei profesii juridice ofera teoreticianului – universitar sau cercetator stiintific – o alta viziune asupra dreptului, una adesea puternic instrumentalizata de catre subiectele de drept. Pentru universitarul care practica, simplul comentariu al unei hotarari judecatoresti nu mai este perceput cu aceiasi consideratie in masura in care el stie ca argumentarea care e supusa judecatorului nu este intotdeauna consecinta simplei aplicari a dreptului in speta data.
Dupa cum, activitatea practicianului este departe de a fi superficiala, contrar unei idei larg raspandite in randul teoreticienilor si chiar daca actioneaza pentru a cobori semnificatiile regulii generale la datele cazului concret.
In concluzie, Scoala si Palatul sunt complementare, in practica se hranesc si-si potentializeaza virtutile reciproc.
