Istoric al pedepsei capitale. Reglementari reprezentative din perioada 1850-1944 (II)
Autor: Stefan GHEORGHIES
Reglementarea pedepsei cu moartea nu s-a bucurat de-a lungul perioadei prezentate in partea anterioara a studiului de fermitate juridica. Schimbarile constante de viziune a legiuitorilor, influentele domnilor si viziunile, poate personale, ale acestora au condus spre o aplicare uneori haotica a acestei pedepse. De la hotarari constante bazate pe un cadru juridic penal ambiguu si pana la abolire, pedeapsa capitala nu s-a bucurat de o sustinere reala din partea legiuitorilor. Vorbim insa si despre o perioada istorica indelungata, de aspectele social-economice si politice diverse care au influentat aceste masuri. Cu toate acestea, reglementarile ulterioare care fac obiectul prezentarii au cunoscut o pozitie mult mai exacta asupra acestor pedepse.
Sub domnia lui Barbu Stirbei, noul Cod Penal din decembrie 1850 prevedea pedeapsa capitala ca fiind aplicata prin taierea capului sau prin impuscare. In practica insa, a fost rar aplicata. Haosul legislativ a continuat si de abia dupa unirea Principatelor Comisia Centrala de la Focsani a inclus in proiectul de Constitutie desfiintarea pedepsei capitale. Un amendament prezentat de Gr. Sturza sustinea insa necesitatea mentinerii pedepsei in cazurile prevazute de Codul justitiei militare. Codul penal din 1864 desfiinteaza din nou pedeapsa cu moartea, V. Boerescu afirmand in fata Adunarii legislative din 11 martie: „pe cand alte popoare mult mai civilizate se indoiesc si nu cuteaza sa suprime aceasta pedeapsa, sint mandru a spune ca romanii sint cei dintai care au suprimat-o in fapt si vor fi cei dintai care vor suprima-o si din lege”.
Constitutia din 1866 prevedea in art. 18 principiul abolirii pedepsei cu moartea, cu exceptia cazurilor prevazute de Codul justitiei militare pentru timp de razboi. In 1871 insa, Partidul Conservator a cerut in fata Parlamentului reintroducerea pedepsei in legea ordinara pentru infractiunea de asasinat. Insa, in ciuda unui articol din legea fundamentala care interzicea aplicarea pedepsei, in timpul marilor rascoale taranesti din 1907 au fost folosite plutoane de executie impotriva celor 11.000 de rasculati.
Constitutia din 1923 a reprodus in art. 16 acelasi principiu abolitionist din Constitutia anterioara. Aparitia Partidului Comunist, cu o viziune care contravenea „ordinii publice”, asa cum s-a sustinut in acea perioada, a readus in atentie pedeapsa cu moartea. Ulterior, Codul penal din 1936 a reprodus unele dispozitii represive din „legea ordinii publice”, iar un Decret-lege din 15 aprilie 1938 a completat reglementarea in vigoare prin incriminarea unei serii de proiecte din programul de lupta al Partidului Comunist. Cu toate acestea, Constitutia din 1938 nu a continuat lupta impotriva pedepsei capitale; Consiliul de Ministri putea decide aplicarea pedepsei cu moartea pentru atentate impotriva regelui, membrilor familiei regale, sefilor statelor straine si demnitarilor statului, precum si in cazurile de talharie urmat de omor si asasinat politic.
Perioada antonesciana a adus cu sine o largire a numarului de infractiuni care prevedeau pedeapsa cu moartea. Legea nr. 80 din 1941 a introdus pedeapsa cu moartea pentru talharie, sustragere de armament, razvratire, insurectie, rebeliune si alte infractiuni „contra ordinei sociale”, precum si pentru omor, pericol de catastrofa de cale ferata, comunicatii de telefon, telegraf si radio, provocare de pericol public si posedare de arma fara autorizatie. Vorbim asadar despre o schimbare radicala de viziune a legii penale, schimbare care marca un regim dictatorial strict si predispus la suprimarea oricarei opozitii. Insa, in ciuda acestei largiri considerabile a spectrului de infractiuni, au urmat si alte reglementari suplimentare care prevedeau pedeapsa cu moartea:
– Legea nr. 336 din 36 aprilie 1941 – pentru tradare si spionaj;
– Legea nr. 857 din 24 iunie 1941 – pentru talharie, furt, incendiu, violare de domiciliu si evadare, savarsite in anumite conditii de timp;
– Legea nr. 978 din 8 noiembrie 1941 – pentru falsificare de moneda;
– Legea nr. 509 din 3 august 1943 – pentru pedepsirea in timpul starii de razboi a unor forme agravate ale infractiunilor de talharie, furt in dauna statului, delapidare, precum si distrugere de bunuri apartinand statului, contrabanda vamala la export samd.
Acest cadru penal extrem, analizat si din punct de vedere politic, nu putea duce decat la abuzuri, desi termenul folosit este unul mult prea restrans. Numeroase inscenari au dus la executiile unor personalitati politice ale vremii, opozanti ai regimului, precum Filimon Sirbu, Pompiliu Stefu, Dan A. Mihaescu, Petre Gheorghe, iar lista continua.
Citeste si: Istoric al pedepsei capitale. Reglementari reprezentative din perioada 1850-1944 (I)
Surse:
1. Academia de Stiinte Sociale si Politice a Republicii Socialiste Romania, Istoria dreptului romanesc, Vol. II, Partea a doua, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1987.
2. Poenaru, Iulian, Contributii la studiul pedepsei capitale, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1974.
