Ofensa la adresa presedintelui republicii: incalcarea libertatii de exprimare
Articol publicat in revista Pandectele Romane nr. 12/2013.
Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUTU
CEDO, hotararea din 14 martie 2013 in cauza nr. 26118/2010
La 28 august 2008, cu ocazia deplasarii presedintelui francez la Laval, petentul a iesit in calea coloanei oficiale cu o mica pancarta pe care scria „casse-toi, pov’con” (dispari, idiot ordinar). Sa ne amintim ca acelasi presedinte a folosit aceleasi cuvinte, cu cateva luni inainte, cu ocazia unui salon de agricultura, raspunzand unui vizitator care a refuzat sa-i stranga mana. Urmarit penal pentru ofensa adusa presedintelui, infractiune prevazuta si sanctionata la art. 26 al Legii din 29 iulie 1881 privind libertatea presei, acesta a fost condamnat la data de 6 noiembrie 2008 la plata unei amenzi de 30 de euro, cu suspendarea executarii pedepsei (!), tribunalul de mare instanta din Laval motivand solutia prin faptul ca „desi inculpatul nu a avut intentia de a jigni, ci doar de a da o lectie indirecta de politete, acesta a omis sa completeze expresia «casse-toi, pov’con» cu o formula de gen «asa ceva nu se spune in public»; din contra, reproducand literalmente fraza, acesta nu poate motiva in mod valabil faptul ca nu a avut intentia de a jigni”. Curtea de Apel din Angers a mentinut solutia, sprijinindu-se pe motivarea primei instante. In fine, la 27 octombrie 2009, Curtea de casatie franceza a respins recursul petentului ca „absolut neintemeiat”.
In fata Curtii europene a drepturilor omului, petentul a invocat o atingere adusa dreptului sau la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat de art. 10 al Conventiei europene a drepturilor omului. In hotararea sa, Curtea a aratat ca aceasta condamnare constituie „o ingerinta a autoritatilor publice” asupra acestui drept, legitima numai in temeiul par. 2 al art. 10. Curtea a mai aratat ca o atare ingerinta este prevazuta de lege in mod expres (art. 23 si art. 26 ale Legii din 29 iulie 1881) si ca urmareste un scop legitim, respectiv ocrotirea reputatiei unei persoane. Aceasta se impune a fi analizata in conditiile in care este „necesara intr-o societate democratica”. Astfel, Curtea a aratat, in aceasta privinta, ca expresia reprodusa pe pancarta „literalmente jignitoare la adresa presedintelui republicii”, trebuie totusi „analizata in contextul general al cauzei, in special in ceea ce priveste calitatea destinatarului sau, calitatea petentului, de forma si de contextul in care aceasta a fost rostita initial si apoi repetata”.
Curtea a observat inca de la inceput, fapt regretabil din punct de vedere juridic, ca, in speta, nu este cazul sa se invoce conformitatea cu continutul Conventiei a incadrarii penale retinute, „considerata ca avand un caracter exagerat, in conditiile in care nu produce nici un efect particular si nici nu ofera nici un privilegiu sefului statului fata de dreptul de a se informa si de a-si exprima opinia asupra acestui subiect”. Cu toate acestea, se punea problema de a sti daca restrictionarea libertatii de exprimare ar putea fi armonizata cu interesul discutiilor libere asupra chestiunilor de interes general. In acest context, Curtea apreciaza ca obiectul cauzei nu vizeaza nici viata privata sau onoarea presedintelui, nici un atac la persoana absolut gratuit, ci reprezinta o critica de natura politica, fapt ce reiese mai ales din calitatea petentului, de militant si fost ales local. Or, dupa cum se stie, in ceea ce priveste discursul si dezbaterea politica asupra problemelor de interes general, libertatea de exprimare are cea mai mare importanta, iar limitele admise ale criticii sunt mult mai extinse in privinta unui om politic, vizat in aceasta calitate. Modalitatea de exprimare utilizata – impertinenta satirica, fiind vorba de reluare unei formule vulgare utilizata de presedintele insusi, puternic mediatizata apoi reluata si comentata in maniera umoristica – obliga la o analiza mult mai serioasa a legitimitatii ingerintei, satira fiind „o forma de exprimare artistica si de comentariu social care, prin exagerarea si deformarea realitatii, prin care se caracterizeaza, are un scop provocator si agitator” (a se vedea si hotararea CEDO din 21 februarie 2012 nr. in cauza nr. 32131/08, Tusalp c. Turcia).
Punandu-se accentul mai ales pe efectul potential de intimidare al sanctiunii penale asupra interventiilor de tip satiric asupra subiectelor sociale, in special celor care contribuie la dezbaterea libera a chestiunilor de interes general, Curtea incheie, dupa ce a apreciat interesul condamnarii pronuntate in cauza si efectul sau asupra situatiei petentului, apreciind ca recurgerea la o sanctiune penala a fost disproportionata cu scopul vizat, aceasta nefiind necesara intr-o societate democratica.
Aceasta hotarare confirma, inca o data, dreptul la satira in contextul discursului asupra unor chestiuni de interes public, dar nu lamureste problema conformitatii cu conventia CEDO a art. 26 din Legea din 29 iulie 1881, temeiul legal al cauzei. Legalitatea unei asemenea incriminari poate fi pusa la indoiala, in conditiile in care aceasta este „succesoarea” crimei de lezmajestate din vechiul drept francez al regalitatii, cazuta in desuetudine timp de trei decenii, pana cand a fost resuscitata in 2008; si aceasta numai datorita analogiei cu o alta reglementare, deja abrogata, privind ofensa adusa unui sef de stat strain, prevazuta initial de art. 36 din legea privind libertatea presei, abrogat prin Legea din 9 martie 2004, pe motivul incompatibilitatii sale cu art. 6 si art. 10 din Conventia europeana a drepturilor omului (a se vedea si hotararea CEDO din 25 iunie 2002, in cauza nr. 51279/99, Colombani c. Franta). La fel ca si aceasta din urma, sanctionarea ofensei aduse presedintelui nu constituie singurul mijloc de a ocroti onoarea si demnitatea institutiei sefului statului, care sa si permita autorului sau sa beneficieze de exceptio veritas. Astfel, mutatis mutandis, abrogarea art. 36 trebuie sa duca la abrogarea art. 26.
