Organizarea militara in dreptul feudal. Oastea cea mare
Autor: Stefan GHEORGHIES
Necesitatea de a asigura stapanilor feudali mijloacele necesare pentru a-si extinde exploatarea si de a-si intari consolidarea, precum si nevoia de organizare riguroasa a apararii tarii au influentat in mare masura procesul de formare a statului feudal. Daca, in prima ipoteza era vorba despre interesele clasei dominante, in cadrul celei de-a doua ipoteze se nastea ideea de a proteja populatiile de primejdiile care veneau din exterior. Domnia avea ca prerogative organizarea mijloacelor de aparare a tarii, folosind in acest scop fortele de care dispunea tara.
Intrucat marea majoritate a populatiei era organizata in obsti libere, fiind proprietarii pamantului pe care locuiau, acesti tarani liberi alcatuiau nucleul ostirii tarii – asa numita „oaste cea mare”. Termenul de „oastea cea mare” apare mentionat pentru prima oara in documentele Tarii Romanesti la inceputul secolului al XV-lea, in vremea domniei lui Mircea cel Batran. In perioada 1407-1418, domnul scuteste pe locuitorii satului Ciulnita al manastirii Snagov de dari si slujba, „afara de singura oastea cea mare sa se ridice pentru domnia mea”.
Studiile istorice au concluzionat ca domnia lui Stefan cel Mare coincide cu o noua etapa in organizarea armatei moldovene. Fiind nevoit sa faca fata unor primejdii externe de o gravitate necunoscuta pana atunci inaintasilor sai (apararea independentei in fata amenintarii Imperiului Otoman), Stefan cel Mare a apelat in scara larga la fortele populare. Despre participarea masiva a taranilor la luptele conduse de catre Stefan cel Mare, incepand din 1465, au fost consemnate numeroase marturii ale unor contemporani. Cele mai notabile marturii apartin cronicarului I. Dlugosz, acesta afirmand ca domnitorul Moldovei a strans sub steaguri „pe toti ai sai, atit pe osteni cit si pe tarani (tam militaribus quam agrestibus), astfel incit numai femeile si copiii ramasesera acasa”.
Despre luptele din 1475 acelasi cronicar afirma ca Stefan cel Mare avea sub conducere 40.000 de osteni, „dintre care cea mai mare parte erau tarani (in quibus maior pars erat agrestium)”. Tot Dlugosz precizeaza ca aceasta obligatie de mobilizare in caz de razboi prevedea in caz de neindeplinire „taierea capului”. Taranimea constituia, asadar, marea rezerva de ostasi a Moldovei, acelasi cronicar afirmand ca abilitatea domnului moldovean de a organiza oastea cea mare a jucat un rol esential in lupta pentru apararea tarii.
Chemarea la oaste se facea prin strigare in targuri si sate, prin porunca domneasca de strangere a ostirii, fixandu-se un loc de adunare in functie de situatia concreta (la aceasta chemare trebuia sa se supuna „toata tara”): „In toata tara trimisa de sirg sa iasa toti la oaste (…) de sirg au trimis in toata partile in tara sa se stringa la Roman (…) au dat de veste si tarii de sirg sa se stringa”.
In Tara Romaneasca si Moldova ostenii care dovedeau reale abilitati in timpul luptei erau rasplatiti dupa victorie. Astfel, Stefan cel Mare „a daruit multe daruri si imbracaminte scumpa boierilor sai si vitejilor si intregii lui ostiri… dupa vrednicie”. Dupa lupta victorioasa din 1418, la Hirlau si-a strans toata oastea biruitoare si Stefanita-voda, facand „oaspete si bucurie mare… si pre toti vitejii cei buni i-au daruit”. In ceea ce priveste Tara Romaneasca, in cunoscutele sale Invataturi, Neagoe Basarab descria obligatia domnului de a-si „cinsti” „slugile ramase in viata dupa lupta”. Un alt mijloc de recompensare pentru era ridicarea acestora in randul „vitejilor”, ceremonial utilizat in vremea domniilor lui Vlad Tepes si Stefan cel Mare.
Decaderea „oastei celei mari”, proces care a avut loc catre sfarsitul secoului lui XVI-lea, s-a datorat unei cauze precum perfectionarea pe scara tot mai larga a armelor de foc, precum si schimbarilor structurale in organizarea si dotarea armatelor; cum taranii luptau cu arme proprii – indeosebi arme albe, arcuri si sageti, sabii si sulite – ei nu puteau face fata unor ostiri dotare cu arme de foc.
O alta cauza a decaderii oastei mari a fost instaurarea dominatiei otomane, care a a avut loc dupa 1529 in Tara Romneasca si la 1538 in Moldova. Poarta nu a mai ingaduit tarilor romane sa ridice ostiri numeroase, asumandu-si in acelasi timp rolul de protectie in caz de primejdie din afara. Interdictia nu a fost insa respectata cu prea multa strictete.
Referindu-se la „epoca de glorie a oastei celei mari”, Nicolae Balcescu scria: „Tot romanul se nastea cu indatorirea de a fi soldat si de a apara statul la vreme de nevoie si cand dusmanul calca pamantul romanesc[1] toata tara trebuia sa fie la arme”.
Sursa: Academia de stiinte sociale si politice a Republicii Socialiste Romania, Istoria dreptului romanesc, vol. I, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1980.
[1] Daca in Tara Romaneasca si Moldova organizarea armatei a cunoscut o evolutie asemanatoare, situatia era putin diferita in Transilvania aflata sub stapanirea statului feudal ungar. In Transilvania indatoririle militare ale iobagilor imbracau diverse aspecte: obligatia de a face serviciul militar, de a plati darea militara, subsidiile, darile extraordinare de razboi, de a presta lucru la cetati, obligatia de intretinere o oastei.
