Poveste cu mini si maxi-oligarhi
Editorial publicat in Revista Romana de Drept al Afacerilor nr. 9/2014. Autor: Dumitru DOBREV
Prin 2006 mi s-a oferit sansa sa devin senior associate la una din casele de avocatura aflate in a doua jumatate a topului 10 Romania potrivit Chambers&Partners si Legal 500. Am acceptat pozitia cu bucurie, ca pe un mare pas in cariera, pentru ca in donquijotismul meu de atunci, ma si vedeam angrenat in arbitraje internationale la I.C.C. Paris, Zürich sau Viena si litigii de proprietate intelectuala. Este important de spus ca proveneam dintr-un S.C.A. no name care facea „de toate, mai putin penal”. Asta insemna din toate cate putin: civil, comercial, muncii, insolventa si contencios administrativ, dar si dreptul familiei care nu m-a entuziasmat, nici in studentie dar nici mai tarziu ca practician, datorita patetismului pe care-l presupun, nu de putine ori, pledoariile in acest domeniu al dreptului.
Numai ca socoteala de la „interviul de angajare” nu s-a potrivit cu cea din prima zi de lucru si m-am trezit lucrand 75% real-estate si doar 25% altceva (in care intra si proprietatea intelectuala) desi, cu numele, eram alocat departamentului de litigii. Asta pentru ca banii buni se faceau in momentul respectiv din tranzactii imobiliare. Exista o pleiada de investitori, mai ales fonduri de investitii off-shore care cumparau de zor terenurile unor fabrici delabrate din Bucuresti si din provincie pe care urmau sa le transforme in mall-uri, hoteluri, centre de afaceri, cartiere rezidentiale. La departamentul de real-estate erau cativa colegi care stiau, precum Giovanni Pico della Mirandola, totul si inca ceva pe deasupra despre antecontractul de vanzare-cumparare si stapaneau arta secreta de a redacta contracte bilingve de zeci de pagini intr-o noapte, ca sa fie totul gata cu o ora inainte de mult celebratul closing, cand la sediul bancii aparea toata lumea: doamna notar, vanzatorul, reprezentantul cumparatorului (aflat, de regula, intre doua avioane), reprezentantii agentiilor imobiliare ale partilor. Eu eram folosit la operatiunea de verificare a titlurilor vanzatorului, pentru ca se conta pe experienta mea anterioara in litigii pe legislatia de restituire a proprietatilor, urmand sa detectez daca ceva e in neregula cu titlul de proprietate. Daca respectivului cumparatorul ii placea realmente terenul, atunci inventam toate artificiile juridice pentru a-l curata de „belele”, inclusiv contactarea si desistarea pe calea unei tranzactii a notificatorilor in baza Legii nr. 10/2001 sau complicate divizari pentru a izola bucatica de teren de corpul cangrenat al unui SA privatizat prin metoda MEBO in anii ’90.
Un cutremur a aparut in 2005, odata cu intrarea in vigoare a Legii nr. 554/2005, cand a aparut, spre bucuria nespusa a avocatilor de litigii, vestitul art. 4 – exceptia de nelegalitate. Acesta a pus la indemana fostilor proprietari ce notificasera intreprinderi la care statul inca mai era actionar majoritar in 2001 o arma ce se anunta letala: se putea suspenda litigiul pe Legea nr. 10/2001 si se incerca exploatarea pe cale de exceptie, in contencios administrativ, a tuturor hibelor certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de ministerul de resort. Cum procedura prevazuta de Legea nr. 15/1990 si H.G. nr. 834/1991 fusese facuta, in multe cazuri, de mantuiala, apareau, nu rareori, motive intemeiate spre a inlatura actul administrativ pe cale de exceptie. Asta a creat un soc bancilor si fondurilor de investitii care dintr-o data, au privit cu neincredere certificatele de atestare a titlurilor de proprietate.
Atunci Inalta Curte, Sectia de Contencios Administrativ, a sarit cu arme si bagaje in apararea titularilor certificatelor de atestare si a ridicat din oficiu exceptia de neconstitutionalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004 (respinsa printr-o decizie de exceptie a Curtii Constitutionale)[1], bagatelizand mai apoi prin argumentatii ilogice si nejuridice stravechiul principiu de drept roman temporalia sunt at agendum, perpetua sunt ad excipiendum.
Dupa acest mic cutremur, temerile s-au potolit, afacerile au reinceput, terenurile treceau, cu spor, pe bani frumosi din conturile fondurilor de investitii in cele ale directorimii de tranzitie si a altor proeminenti reprezentanti ai capitalismului de cumetrie. Due-diligence[2]-urile indesau sute de mii de euro in conturile partenerilor caselor de avocatura cu staif, in timp ce noi, negrii de pe plantatie, ne permiteam primele credite pentru un apartament cu doua camere intr-o zona mai spalatica din Bucuresti si primele concedii in strainatate.
Vazand ultimele evenimente care au inflamat mass-media romaneasca si anumiti politicieni, pentru ca un cunoscut post de televiziune va fi silit sa plateasca chirie Statului Roman daca mai vrea sa mai emita din actualul sediu, ma intreb daca vreunul din acei consultanti de top in real-estate s-a intrebat vreodata daca e cazul sa scrie macar o propozitie despre cat de confiscabil este un teren al unei intreprinderi privatizate pe care un mini-oligarh de Dambovita a dobandit-o printr-o subevaluare grosiera a pachetului de actiuni.
[1] A se vedea Decizia nr. 426 /2008 a Curtii Constitutionale referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 4 alin. (1) si (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 si ale art. II alin. (2) si art. III din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea si completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
[2] Due-diligence reprezinta, in practica comerciala din tarile de cultura juridica anglo-saxona, o investigare a unui profesionist, persoana fizica sau juridica sau a unui fond de comert, inainte de semnarea unui contract, facuta exhaustiv si la un standard profesional ridicat. Exemplul cel mai frecvent de due diligence in comert, industrie etc., este procedura prin care un achizitor potential evalueaza o companie tinta sau activele sale pentru o achizitie. Aceasta practica s-a raspandit si in Romania fiind impusa de catre banci.
Banuiesc ca de-acum, cohorte de auditori si specialisti vor lua la purecat toate due-diligence-urile in baza carora bancile au pus ipoteci de zeci de milioane de euro si va incepe vanatoarea de vrajitoare, pentru ca statul confisca bunul produs al infractiunii, liber de orice sarcini. Acuzatiile vor curge dinspre bancile carora le dispar garantiile spre consultanti, pentru ca nimeni nu va dori sa-si aduca aminte ca in perioada bulei imobiliare cuvinte ca „privatizare frauduloasa prin subevaluarea activelor si actiunilor” erau considerate tabu. Functiona la perfectie autocenzura atat la consultanti, cat si la functionarii bancari din departamentele de creditare si audit intern.
Daca o cruciada anti-coruptie ar avea loc, prin absurd, in Federatia Rusa si s-ar confisca averile facute peste noapte de maxi-oligarhi in timpul „anilor nebuni” ai lui Eltin, cred ca ar genera un nou puseu de spaima bancilor, similar cu cel din timpul crizei creditelor ipotecare subprime din SUA.
