Pregatirea legilor si regulamentelor. Consiliul de Stat in perioada 1864-1866
Autor: Stefan GHEORGHIES
Legiuitorul este confruntat in fiecare clipa cu o realitate sociala in continua schimbare. Efortul supraomenesc de a tine cont de fiecare modificare care intra in sfera unor raporturi juridice noi trebuie sa se concretizeze in elaborarea si propunerea de proiecte de legi.
Daca ar fi sa imaginam legiuitorul roman drept o persoana, probabil personalitatea acestuia ar trebui sa intruneasca in acelasi timp calitati dintre cele mai inalte din punct de vedere moral si etic, dar si anumite aptitudini reliefate de pastrarea actualitatii tuturor aspectelor dintr-o societate formata dintr-un numar nelimitatat de subiecti de drept.
In momentele de inceput ale civilizatiei probabil ca aceasta prerogativa de a alcatui si de a propune spre votare legi a apartinut anumitor persoane, numite in mod expres datorita cunostintelor de specialitate si experientei in aceasta ramura a societatii. Putem vorbi, insa, despre un inceput de obiectivitate in aceasta misiune de a da nastere legilor odata cu aparitia primelor organe specializate aflata in subordinea conducatorilor statului. In acest sens, in 1808 in Tara Romaneasca a luat nastere functia de pravililist care informa Divanul asupra domeniilor in care era nevoie de modificari legislative. In 1856, domnitorul Barbu Stirbei propunea infiintarea unui Consiliu de Stat, structurat pe trei sectii, din care una viza pregatirea legilor si regulamentelor de administratie publica, precum si cercetarea amendamentelor propuse de Adunarea Legiuitoare.
In prezent, vorbim despre existenta Consiliului Legislativ, organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizeaza proiectele de acte normative in vederea sistematizarii, unificarii si coordonarii intregii legislatii. Acesta tine si evidenta oficiala a legislatiei Romaniei. Consiliul Legislativ si-a inceput activitatea dupa aprobarea Regulamentului de organizare si functionare a Consiliului Legislativ, elaborat in temeiul art. 10 din Legea nr. 73/1993 pentru infiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Legislativ.
De-a lungul existentei acestui organ specializat, chestiunile care tineau de organizare si atributii nu au fost dintre cele mai simple. Trebuie sa tinem cont si de diferitele regimuri politice, dar si de inca actuala problema a perioadei scurte de existenta a unor legi poate defectuoase din start. Astfel, ajungem la scurta existenta a Consiliului de Stat din perioada 1864-1866, un organ cu largi atributii in domeniul administrativ, de contencios administrativ, dar si de autoritate disciplinara asupra functionarilor statului. Consiliul de Stat putea fi considerat organ interpretativ al legilor, avand atributii legislative: studia proiectele de legi si regulamentele care i se trimiteau de catre guvern, trebuia sa fie consultat asupra proiectelor de legi si asupra regulamentelor de administratie publica, dar si asupra legilor financiare.
Aceasta idee a infiintarii unui organ specializat aparuse inca din martie 1862, atunci cand guvernul Barbu Catargiu prezentase un proiect de lege pentru infiintarea unui Comitet Provizoriu de Legislatie. Acesta ar fi urmat sa fie compus din toti ministrii, dar si dintr-un numar egal de deputati, alesi de catre Adunare. Insa, odata cu proiectul de Constitutie din 1863, Alexandru Ioan Cuza aducea in discutie infiintarea unui Consiliu de Stat. Conform art. 54-59, in mod provizoriu urma sa se constituie un Comitet de Legislatie care sa discute sau sa alcatuiasca, la cererea guvernului, proiecte de legi.
La 11 februarie 1864 este votata Legea pentru infiintarea unui Consiliu de Stat in Principatelor Unite Romane. Art. 1 statua acest Consiliu in subordinea puterii executive, avand atributii in „a prepara proiectele de legi, ce Guvernulu va ave sa presinte Adunarei elective, si regulamentele administrative, relative la punere in lucrare a legiloru”. Art. 2 si 3 stabileau o serie de domenii in care Consiliul nu avea atributii. Astfel, acesta nu putea fi consultat asupra proiectelor de legi privind: „fixarea budgetului anualu”, „credite suplementare seu estraordinare” si „regularea definitive a socoteleloru fiecaruia essercitiu”.
Consiliul de Stat se afla sub „directiunea” Domnitorului, fiind compus dintr-un vicepresedinte, noua membri consilieri, un secretar general si doi secretari secundari, precum si din noua „auditori fara lefa”. Art. 11 prevedea o serie de conditii de ordin general pentru alegerea persoanelor care sa faca parte din acest Consiliu. Astfel, pe langa cunostintele vaste, teoretice si practice, erau necesare cunostinte si in ramura administratiei publice. Membrii erau alesi din randurile celor care ocupau functii de Ministri de Agentii ai statului pe langa puterile straine, de Membri ai Comisiei Centrale, fostei Inalte Curti sau Curtii princiare, fostii Membri ai Curtii de Casatie si ai Curtii de Conturi s.a.m.d. Se cerea o vechime in respectiva functie prevazuta de art. 11 de cel putin 6 ani. Pentru persoanele licentiate in drept era suficienta o vechime de 4 ani in ramurile de activitate prevazute mai sus, sau exercitarea profesiilor de avocat, medic sau inginer timp de 5 ani fara intrerupere.
Existenta Consiliului de Stat nu fost insa una de durata. La 30 iunie 1866, prin art. 131 al Constitutie Romaniei se desfiinta Consiliul de Stat. Legea fundamentala a trecut puterii judecatoresti atributiile jurisdictionale ale Consiliului de Stat, iar consiliile speciale de pe langa ministere au primit atributii in pregatirea proiectelor de legi. Astfel Consiliul de Stat trecea in nefiinta, numai pentru ca ulterior, sub denumiri variate, sa isi recastige rolul esential in statul roman. Mai mult sau mai putin influentate de politic, aceste organe de specialitate au marcat istoricul Consiliului Legislativ cu atributii in domeniu din prezent.
Surse:
- Consiliul Legislativ – http://www.clr.ro/istoric_text_n.htm
- Legea nr. 167/1864 pentru înfiintiarea unui consiliu de stat
