Interviu cu Daniel Mihail SANDRU: incerc sa creez echipe si sa lucram impreuna

Wkro/ May 5, 2015/ Articolul saptamanii, Interviuri

Mihai SandruInterviu realizat de Mihaela Mocanu, redactor-sef al Revistei Romane de Drept al Afacerilor, publicat in Revista Romana de Drept al Afacerilor nr. 3/2015.

Revista Romana de Drept al Afacerilor: Buna ziua d-le profesor Daniel Mihail Sandru. Va multumim ca ati acceptat invitatia Revistei Romane de Drept al Afacerilor – din al carei colegiu de redactie faceti parte si cu care mentineti o permanenta si stransa colaborare, pentru care va multumesc – de a raspunde intrebarilor interviului lunii februarie. Dumneavoastra sunteti un teoretician al dreptului, sunteti profesor universitar si cercetator stiintific in cadrul Institutului de Cercetari Juridice al Academiei Romane, precum si membru activ in cadrul mai multor publicatii de specialitate. Va rog sa ne oferiti detalii despre activitatea dvs. pe care eu am descris-o in linii vagi. Si sa ne spuneti cum se desfasoara o zi de munca pentru dvs.

Daniel Mihail Sandru: La aceasta intrebare voi raspunde mai intai prin exprimarea unui sentiment: acela al recunostintei pentru ca ati ales sa discutati cu mine, pentru care va multumesc. Dar si a unui fel de déjà vu: eu insumi l-am intrebat pe profesorul Patrick Birkinshaw in volumul nostru de interviuri (Interviewing European Union. Wilhelm Meister in EU law) exact acelasi lucru: cum arata o zi. Pentru mine fiecare zi arata altfel. De aici vine si energia. In fiecare zi cunosc direct sau indirect oameni noi, ma simt ca o enciclopedie in miscare. Curiozitatea mea intelectuala este neobosita si in mod constant am facut efortul de a intelege. Din pacate acum se scrie si se vorbeste mult, dar pentru cei care sunt atenti zgomotul poate fi eliminat, ca sa ramana doar ascutimea spiritului. Nu-s vorbe mari si sunt sigur ca sunt si avocati si judecatori care viseaza la un timp liber in care sa citeasca si sa iasa din agitatia cu care s-au obisnuit si pe care o traiesc. Cum mai arata o zi… o zi este plina de planuri si sunt zile reusite si altele nu prea. Zile in care am inteles ceva si altele in care am scris ceva. Scriu cu mare greutate, scriu zile in sir fara sa fi scris nimic, doar in minte; mai citesc apoi, cand creditorul (redactorul revistei, organizatorul conferintei) imi spune ultimul, dar ultimul termen limita, ei bine, atunci scriu si eu. Evident nu este convenabil rezultatul framantarilor si de obicei nu citesc articolele sau cartile la final pentru ca nu le-as mai publica (le trimit tuturor celor care au afinitati in domeniu, uneori chiar si celor pe care nu-i cunosc personal pentru a-mi transmite observatiile lor). Dar public pentru ca asa m-am obligat intr-un moment de entuziasm. Incerc sa fiu extrem de eficient. In privinta organizarilor de conferinte stiintifice, dar si a rezultatelor scrierilor mele. Incerc sa creez echipe si sa lucram impreuna: vremurile in care un om scria un tratat au trecut.

Astazi este dificil sa fii specialist in mai mult de o particula dintr-un domeniu. Trebuie sa fii la curent cu evenimentele si temele care se dezbat in stiinta ta (in cea juridica), sa radiografiezi constant bibliografia generala a domeniului stiintific (sa spunem dreptul Uniunii Europene) dar nu poti sa stii in detaliu decat cateva teme (de ex. trimiteri preliminare sau societati si contracte europene). Astazi, cand se publica atat de mult, trebuie sa fim eficienti si cu munca de cercetare: o singura idee poate fi ambalata in mai multe moduri. Se poate face un power-point, prezentare la o conferinta, un articol, un studiu intr-un volum, un volum. Aceeasi idee publicata in forme diferite. Toate acestea presupun insa etica cercetatorului, de a nu primi pentru aceeasi idee mai multe punctaje etc. Dar, in esenta, trebuie sa avem grija sa ajungem la cei pentru care ne-am propus sa scriem: la profesionistii dreptului.

R.R.D.A.: Ati putea sa ne vorbiti despre profesorii dvs., despre studentia dvs.? Si, desigur, despre cum ati ajuns la catedra.

D.M.S.: E dificil sa vorbesti despre profesori, acum suntem colegi in varii locuri (pe lista Curtii de Arbitraj Comercial International sau in colegiile revistelor), insa e greu uneori sa spun ca sunt chiar coleg cu un profesor cu experienta. Am spus acum asta ca sa reiasa de ce nu as vorbi despre profesorii mei: sunt prea aproape de ei, dar, in acelasi timp, prea departe. Paradoxal, nu? Suntem prea aproape pentru ca vorbim, uneori facem planuri impreuna. Dar prea departe, pentru ca de la ei eu am invatat (sau ar fi trebuit…). Desigur, cand am ajuns cadru didactic i-am avut in minte si am incercat sa-mi creez propriul meu stil. Dar am deferenta, care mi se impune de la sine, fata de profesorii mei.

Pe de alta parte, este mare diferenta intre cercetator si profesor. Profesorul trebuie sa stie exact atata carte incat sa o poata transmite, sa nu ramana a lui, sa nu intre in detalii nesemnificative, dar sa explice principiile, institutiile fundamentale, mai presus de toate sa transmita intelegerea subiectului. Nu mi se pare deloc relevant cate articole a scris. Profesorul trebuie sa stie limita dintre propria sa curiozitate si posibilitatea studentilor de a o absorbi, –cunostintele aprofundate conferindu-i claritate in gandire si exprimare, in transmiterea ideilor, nu sa fie obligat sa publice (articole). Poate este prea dura afirmatia si sigur nefunctionala in actualul context (si profesorii trebuie masurati intr-un fel, nu?). Dar sa ne gandim bine: preferam sa ne prefacem ca avem articole stiintifice care sunt greu utilizabile chiar daca ai fi de cea mai mare buna credinta in citire si citare sau sa avem profesori adevarati? Desigur, cum spuneam si profesorii trebuie sa intre intr-un sistem, acela al scientometriei pentru a fi evaluati. Dar prefer un Kant care a avut propriul curs la batranete, decat un subred curs, imbunatatit, revizuit si adaugit, pana la a 20-a editie, din care sa nu afli nimic. Ideal ar fi ca un curs sa fie scris dupa 10 ani de profesorat, pana atunci ar trebui sa fie interzis, cu rare exceptii. Destul ca in cei 10 ani este produsa deja o teza de doctorat, care in vremurile mai noi, se rezolva in 3 ani.

Mi-am dorit sa fiu profesor, pentru ca imi justifica felul meu de a fi. Dar, intamplarile au facut sa predau anumite discipline si nu altele: drept comercial, dreptul comertului international si dreptul Uniunii Europene. Am fost atras de teoria generala a dreptului, dar in 1998, cand am terminat Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti, am ocupat un post de preparator la disciplinele drept comercial si dreptul comertului international. Atunci, la Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir, titularul cursurilor era prof. Nicolae Turcu, ca si acum, Presedinte al Sectiei de Drept Privat de la Consiliul Legislativ – o inteligenta vie si o voce critica, cum nu mai vazusem. Oralitatea si vivacitatea sa intelectuala mi-au fost de mare folos, pentru ca m-au potolit in accesele mele de a publica (si acum am un cod comercial comentat si adnotat la care s-au scris doar primele o suta de pagini). Tot in acei primi ani am fost student la Facultatea de Filosofie… am fost 8 ani student. A fost exceptional, parca ar fi fost in antichitate. Acum nu mai e posibil asa ceva, eforturile pentru un tanar ar fi imense. Poate si financiar (nu am platit nicio facultate, ba chiar am luat bursa si la Facultatea de Filosofie!), dar mai ales iuteala vremurilor, nevoia de angajament, de job… Nu spun cum si cat mi-a folosit Facultatea de Filosofie in domeniul juridic, eu nu m-am gandit la utilitate atunci. Ma bucur ca in acest an s-a aprobat de Consiliul Facultatii de Filosofie un curs pe care il voi sustine, de care sunt atasat foarte mult, Rationalitatea hotararilor judecatoresti, pe care sa-l pregatesc din anul universitar 2015-2016.

Apoi, in 2004, a aparut declicul. A trebuit sa trec de la Facultatea de Stiinte Juridice si Administrative la Facultatea de Relatii Internationale (ambele din cadrul UCDC), la inceput tot in tandemul drept comercial-dreptul comertului international, iar mai apoi, dreptul Uniunii Europene a inlocuit dreptul comercial. In 2008, intr-un context pe care l-am evocat in Revista Romana de Drept European (nr. 4/2014, „Acad. Ionel Haiduc si dreptul european”), am constituit Centrul de Studii de Drept European (www.csde.ro), in cadrul Institutului de Cercetari Juridice „Acad. Andrei Radulescu” al Academiei Romane. Restul se cunoaste, pentru ca fiecare efort – de participare sau de organizare a unei conferinte, aparitia unui volum – toate acestea sunt publicate pe blogul Afaceri juridice europene (eubusinesslaw.wordpress.com).

R.R.D.A.: Care dintre ramurile de drept de care va ocupati va este cea mai aproape?

D.M.S.: Cum spuneam mai sus… sunt preocupat permanent de a cauta raspunsuri la anumite teme majore. Dintre temele abordare pana in prezent ma refer la trimiterile preliminare formulate de instantele din Romania, libertatea de stabilire a societatilor [comerciale], arbitraj comercial (mai ales conventii arbitrale, rolul jurisprudentei, Conventia de la Viena asupra contractelor de vanzare internationala de marfuri), din dreptul societar mai ales pacte societare (aceasta carte are si un site unde public noutati surveniente cartii – pactesocietare.ro). Cum lucrez practic in toate aceste subiecte? Aproape niciodata in acelasi timp in discipline diferite. Am mari perioade de timp in care ma ocup doar de un subiect. Celelalte sunt in umbra. In functie de interesul pe termen mediu imi anunt si participarile la conferinte: conferintele sunt primul loc in care mi-as dori sa fie discutate ideile. Dl conf. univ. dr. Nicolae Ploesteanu a observat un lucru, cand am publicat primul nostru volum din seria IADUER – Interpretarea si aplicarea dreptului Uniunii Europene in Romania, iaduer.ro. A afirmat intr-o recenzie ca este o carte construita dupa o serie lunga de dezbateri si conferinte. Acea carte a fost produsul final al unei munci de 5 ani si de cercetare a peste 4000 de hotarari judecatoresti ale instantelor romane. Un volum ca Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al Uniunii Europene si experiente ale sistemului roman de drept – nu poate fi scris de o persoana; si chiar si in cazul nostru nu are trei autori, ci mai multi, mai mult sau mai putin difuzi: acei participati activi la dezbaterile noastre sunt co-autori ca si noi, prin interesul lor.

R.R.D.A.: Domnule profesor, va rog sa ne spuneti care este starea cercetarii juridice in Romania?

D.M.S.: Sa va raspund cu o poveste: am scris un editorial, publicat in Afaceri juridice europene, nr. 2/2013, despre referentii revistelor juridice si l-am transmis dlui Petre Frangopol, membru corespondent al Academiei Romane, pentru a afla daca ar putea fi avut in vedere pentru publicare in Revista Politica Stiintei si Scientometrie. In urma procesului de peer review una din observatiile care mi-au fost transmise a fost ca „o scurta introducere privind distinctia intre reviste stiintifice din domeniul stiintific, si alte reviste din acelasi domeniu (de exemplu, de popularizare) ar fi de folos cititorilor: este dreptul o stiinta? mai exact ce parte a dreptului si ce tipuri de discursuri anume? care metode sunt stiintifice in cadrul dreptului?” Ei bine, m-am blocat… dar voi reveni pana la urma si voi scrie articolul respectiv (ar trebui de fapt scris, nu ajustat). De ce v-am povestit? Perceptia publicului larg cu privire la stiinta dreptului este aceea ca suntem o profesie. O profesie care isi imbraca instrumentele actiunii sale in cercetari. Si, din pacate asa ne si comportam. Nevoia de explicatii la noile coduri este un exemplu in acest sens. Cercetarea juridica poate avea o finalitate grandioasa – un mare tratat (dar la care trebuie sa lucreze toti cei activi in cercetare din Romania), dar ar trebui sa aiba si o finalitate sociala. In 2008, cand am inceput activitatea Centrului de Studii de Drept European, temele de cercetare s-au axat pe trimiteri preliminare (prin dezbateri, conferinte, articole). Era calea noastra spre Uniunea Europeana, un pod cu trei arce, de care trebuia (si, din pacate, ar trebui si acum) sa se stie. De doi ani am deschis un al doilea santier – actiunea in neindeplinirea obligatiilor si desigur, fundamentul sau, directivele. Anul acesta vom publica un volum „Directiva – act de dreptul Uniunii Europene – si dreptul roman”. Nu este un subiect actual in Romania, dar nici trimiterile preliminare nu erau in 2008. Cercetarea trebuie sa beneficieze de intuitie si stiinta. Intuitia subiectelor, a persoanelor competente sa le cerceteze, toate acestea provin, poate, tot din cunoastere. Dar la aceasta intrebare se poate raspunde si mai scurt: sunt prea putini cercetatori in Romania.

Cercetare se poate face si intr-un alt fel decat sa se publice articole sau sa se organizeze conferinte. Sa va dau un singur exemplu. In acest an, si ma bucur ca am implicat si Asociatia romana de drept si afaceri europene in acest mare eveniment stiintific, Universitatea Petru Maior din Targu-Mures (Cercul Ius Iuventutis) organizeaza Atelierul Juridic Fiat Iustitia care presupune un workshop, o conferinta si trei concursuri de pledoarii, in domeniile drepturilor omului, arbitrajului si dreptul Uniunii Europene. Aceasta este o modalitate pertinenta si eficace de a cerceta, de a fi in contact cu studentii si masteranzii intr-un alt fel. Editura Wolters Kluwer este unul dintre partenerii acestui eveniment, care nu isi va arata roadele imediat, dar care pentru studentii si masteranzii prezenti va fi o borna, un reper al cercetarii stiintifice, prin implicarea lor in redactarea memoriilor in cadrul concursurilor si in cadrul activitatilor Atelierului Juridic.

Un alt element important, cercetarea din Romania nu are instrumente adecvate: nu exista o baza de date cu lucrari stiintifice (din care sa se extraga in mod real impactul citarilor, sa se realizeze bibliografii reale iar nu „alterate”), nu exista o institutie care sa centralizeze informatii, poate minore pentru unii, de ex. conferintele universitatilor – astfel incat nu este imposibil ca in acelasi timp sa se scrie despre acelasi subiect. Unele aspecte au fost avute in vedere cand am constituit Societatea de Stiinte Juridice. Dl. Andrei Savescu este neobosit in activitatea sa in cadrul acestei asociatii, iar prin portalul juridice.ro au fost constituite cel putin doua sectiuni de interes: carti si evenimente. Nici chiar aici nu vin toate informatiile de la universitati si centre de cercetare, desi portalul are o audienta foarte mare. Dincolo de „vina sistemului” trebuie sa cautam solutiile in oameni, in dorinta lor de a coopera si de a realiza cercetare europeana.

R.R.D.A.: Domnule profesor, ca sa reiau titlul articolul dvs. ce este publicat in Revista Romana de Drept al Afacerilor, cum anume este in regandire regimul protectiei datelor cu caracter personal?

D.M.S.: Subiectul acestui articol, trebuie spus de la inceput, a fost dat de contextul invitatiei Autoritatii Nationale de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal de a sustine o alocutiune la Simpozionul „Ziua Europeana a Protectiei Datelor – reforma cadrului normativ al protectiei datelor personale la nivel european”, in 28 ianuarie 2015. In primul rand, eu am avut de invatat de la cei prezenti; au fost profesionisti ai principalelor institutii si organizatii implicate in siguranta, securitatea si protectia datelor. In al doilea rand, cred ca am fost singurul care am si anuntat o tema si, iata, cu ajutorul dvs., public o parte din ce as fi vrut sa scriu (din nou termenele finale…). Sunt mai multe preocupari care pun gandirea la intors (re-gandirea): preocuparea sincronizarii intre legislatie si tehnica; cunoasterea limitelor tehnologiilor si limitelor juridice in supravegherea utilizarii acestor tehnologii si proportionalitatea. Uniunea Europeana, care reglementeaza in acest domeniu, face mari eforturi in acest sens: armonizarea a 28 de legislatii nu este o sarcina usoara. Intervin si institutii nationale, cele care au un rol in transpunerea directivei, dar si controlul de constitutionalitate. In februarie 2010, impreuna cu dl. Axel Bormann, cercetator german, am organizat Conferinta internationala „Raporturi intre instantele constitutionale nationale si dreptul Uniunii Europene: doua exemple recente (decizia Bundesverfassungsgericht privind Tratatul de la Lisabona si decizia CCR privind Legea pastrarii datelor)” si am discutat exact despre acest principiu, aproape filosofic, proportionalitatea.

R.R.D.A.: Ati perceput ingrijorare cu privire la directia spre care se indreapta acest regim al protectiei datelor? Este ea indreptatita?

D.M.S.: Daca ar fi sa descriu impresia persistenta a simpozionului amintit, as spune ca acesta a reflectat tensiunea inerenta unui subiect dificil, cu multe implicatii juridice si tehnice. Si, da, acolo, isi exprimau ingrijorarea atat reprezentati ai institutiilor abilitate in supravegherea datelor cu caracter personal, dar si ai asociatiilor pentru respectarea vietii private. Ambele tipuri de opinii, divergente pentru un necunoscator, erau indreptatite: solutia este o reglementare previzibila, in care arbitrariul sa fie eliminat (asadar, principiul proportionalitatii sa prinda viata iar nu sa fie un golem juridic). Perceptiile personale nu sunt prea utile daca nu sunt puse in slujba cercetarii unui subiect si perceptia mea este ca trebuie sa se studieze mai mult iar cercetarea stiintifica sa contribuie prin instrumentele sale in oferirea unor solutii viabile. Acum pregatim o culegere de acte normative si jurisprudenta esentiala acestui subiect actual.

R.R.D.A.: Domnule profesor, va multumim pentru raspunsurile dvs., destinate cititorilor Revistei Romane de Drept al Afacerilor!

D.M.S.: Eu va multumesc!

Share this Post

About wkro

WOLTERS KLUWER ROMÂNIA este parte a grupului multinaţional Wolters Kluwer, cunoscut pe piaţa internaţională ca unul dintre cei mai mari furnizori de informație specializată, produse şi servicii dedicate profesioniştilor.