Consultatia legala vs. Doctrina juridica?
Articol publicat in revista Pandectele Romane nr. 1/2014.
Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUTU
Viata judiciara romaneasca cunoaste in ultimii ani un fenomen din ce in ce mai intens, dar ignorat in genere: inmultirea situatiilor in care, printre „probele” ajunse intre filele dosarelor, indeosebi penale se numara consultatiile legale semnate de „nume” ale doctrinei de specialitate. Este vorba, cu precadere de „avize stiintifice” pe probleme de drept civil, cu caracter prealabil pentru solutionarea unor cauze penale, cu intentia declarata de a ajuta pe magistratul specializat „in penal” sa desluseasca pe deplin semnificatiile juridice ale spetei si sa pronunte astfel o solutie temeinica si legala. Ca un reflex al vremurilor (juridice) multe dintre ele au vizat aspecte legate de reconstruirea dreptului de proprietate privata, in conditiile fluctuatiilor cunoscute de legislatie si jurisprudenta in acest cadru. Numai ca abuzul de „doctrina-onorariu” poate afecta, pana la compromitere dimensiunea stiintifica si statutul profesionist al analizei si studiului dreptului. Si cu atat mai mult cu cat elemente aparent atat de concrete implica consideratii de teorie inalta. Niciodata nu s-a negat caracterul intrinsec al legaturii dintre doctrina si libertate. Totodata, ca orice activitate stiintifica si cea doctrinala presupune posibilitatea de a cauta adevarul, ceea ce implica nu numai libertatea, dar de asemenea, critica, indispensabila etosului stiintific. De aceea, doctrina se identifica adesea cu doctrina universitara. Ea trebuie sa se bucure, asadar, de independenta de spirit si libertatea de actiune, deopotriva fata de autoritatea politica si puterea economica. In raport cu politicul o asemenea stare se garanteaza institutional, printr-un principiu de ordin general vizand autonomia universitara si statutul personalului didactic. Dar doctrina universitara trebuie sa fie independenta si de puterea economica. Influenta acesteia creeaza o amenintare ce face, sub forma consultatiei legale, ca actul doctrinal sa formalizeze solutii juridice dictate de interesele clientului.
O amenintare evidenta a independentei doctrinarului in favoarea celor care cer avize juridice. Acest pericol era contracarat in Roma antica prin separatia transanta intre avocat si jurisconsult, avizele acestuia din urma oferind garantii mai mari de impartialitate.
Inflatia de consultatii legale date de profesori universitari in diferite dosare vizand cazuri de speta a fost considerata, in toate tarile, drept pagubitoare, ducand la aservirea doctrinei si abdicarea ei, cel putin partial de la exigentele impartialitatii si veritabilele virtuti stiintifice. Practica de acest gen a dobandit uneori proportii de fenomen, generand reactii pe masura. Asa, de pilda, in Franta tacerea complice in privinta subiectului a fost rupta in 1981 de un mare profesor universitar si, totodata, eminent avocat, J. Bredin care a avertizat asupra pericolelor continute in aceasta tendinta galopanta a consultatiilor legale. Potrivit lui, dezvoltarea acesteia, din cauza dependentei pe care o implica ar putea conduce la o „adevarata prostitutie a gandirii juridice” si la o pervertire a doctrinei.
Desigur, asemenea pozitii transante, venite din partea unor personalitati ale domeniului au o anumita semnificatie si un oarecare impact, dar presiunea economica si sperantele justitiabililor raman prea mari spre a stavili fenomenul. El ramane ca o „pata” persistenta, care face sa se nasca indoiala nu numai asupra „consultatiei legale”, efectuata contra cost, in baza contractului de prestari de servicii juridice, si depusa la dosarul cauzei aflate pe rolul instantei, ci si, din ce in ce mai mult, asupra actului de doctrina in general. Nu de putine ori „opiniile doctrinale” expuse in revistele de specialitate poarta, intr-o proportie mai mare sau mai mica, urmarile autorului avocat sau simplu consultant intr-un caz fata de solutia caruia reactioneaza.
Nu este mai putin adevarat ca un articol de doctrina, la fel ca si o jurisprudenta nu inseamna prea mult pentru judecatorul roman de astazi, excesiv de increzator in inamovibilitatea si competentele sale. Desigur, cu conditia prealabila de a mai citi publicatiile juridice care cuprind asemenea lucruri sau volumele din ce in ce mai rare de pe rafturile bibliotecilor!
Criza revistelor de doctrina juridica si a cartilor de specialitate, indeosebi in privinta tirajelor, in conditiile in care tara numara peste 50.000 de profesionisti ai dreptului (avocati, magistrati, consilieri juridici), mai bine de 100 de facultati de drept si zeci de mii de studenti juristi ilustreaza din plin o asemenea realitate paradoxala.
In fine, legile economiei de piata, care au patruns pana si in mediul universitar si dinamica fara precedent a legiferarii fac tot mai rare lucrarile teoretice profunde, autentic stiintifice si de amploare publicate, in profitul expunerilor schematice, repetitive, care se rezuma, adesea, la preluarea si sintetizarea, cu mai multa sau mai putina indemanare a textelor actelor normative in vigoare.
Din coloanele „Pandectelor Romane” ne facem datoria de a indemna la demnitate si cumpatare, intelegand faptul ca doctrina, in special, cea universitara nu este o simpla marfa si, cel putin, nu e una ca oricare alta, presupune libertatea creatiei si absenta oricarei constrangeri a spiritului, mai ales cele de ordin conjunctural, concret, pecuniar. Vremurile sunt grele, criza economica afecteaza toate indeletnicirile juridice, stiinta dreptului nu e la indemana oricui, ducerea unui proces permite recurgerea la toate stratagemele si mijloacele legale dar… totusi, exista o masura in toate! Dincolo de ea consultatia legala risca sa devina… vorba avocatului-profesor de la Paris, mai sus aratata.
