ADN-ul, proba perfecta? Nicidecum!

Admin/ June 28, 2013/ Articole

Articol publicat in revista Pandectele Române nr.6 / 2013, autor prof. univ. dr. Mircea DUTU – Director al Institutului de Cercetari Juridice al Academiei Romane.

Intr-un articol intitulat sugestiv „L’ADN: la preuve parfaite?”, publicat in revista franceza „Actualité Juridique-Penal” (novembre 2012, p. 590-591), Patrice Reviron, avocat in Baroul din Aix-en-Provence trage un serios semnal de alarma asupra valorii probatorii a acestei noi cuceriri a expertizei stiintifice. Relevand riscul erorii ce apare, ca urmare a interventiei umane in procedura judiciara aferenta, autorul subliniaza importanta coroborarii intotdeauna a probelor si respectarii stricte a semnificatiilor principiului in dubio pro reo! Redam mai jos continutul articolului remarcand valabilitatea concluziilor sale si in Romania unde magistratul – procuror sau judecator – apeleaza tot mai des la testul ADN in stabilirea adevarului judiciar.

ADN-ul regasit la locul faptei permite confundarea unui criminal cu o precizie descurajanta. In acelasi timp, succesul nu este garantat decat daca titularul sau este un suspect identificat sau daca este suficient de apropiat de victima pentru ca anchetatorii sa il aiba in vedere. Daca o persoana nu corespunde, nu ramane decat sa se spere ca profilul genetic gasit sa fie deja inclus in Fisierul national automatizat al amprentelor genetice (FNAEG), sau ca va fi inclus la un moment dat. Dar uneori expertiza ADN este complet eronata. Ea poate fi, deci, un izvor de erori judiciare, mult mai dificil de detectat in conditiile in care increderea acordata expertizelor genetice este aproape absoluta. Iata doua exemple.

Un prim exemplu de eroare: inversarea prelevarilor

Cea dintai s-a produs in mai 2004. O femeie este gasita moarta in apartamentul sau, victima a unui omor. A incetat din viata intre 25 aprilie si 4 mai 2004. S-a identificat, pe un pahar descoperit pe o etajera de la locul faptei, un ADN masculin. Imprejurarea face ca acesta sa se regaseasca in FNAEG, apartinand unui barbat deja condamnat si incarcerat pentru viol si tentativa de omor. Acesta avea, deci, profilul perfect al candidatului vinovat, mai ales ca era cunoscut pentru modul in care patrundea in locuintele femeilor singure, fiind pus sub acuzare intr-un nou dosar de omor. I-ar fi foarte dificil sa contrazica faptele, in lipsa unui alibi perfect.

Problema consta in faptul ca acesta era detinut incepand cu 4 februarie 2004, deci cu cel putin trei saptamani inainte de comiterea crimei. Mai mult decat atat, victima se mutase in apartament ulterior datei incarcerarii suspectului desemnat pe cale stiintifica. Omul nostru n-a avut, deci, cum sa comita crima, nici macar cum sa ajunga la apartamentul unde se afla victima.

In fata certitudinii veridicitatii acestui alibi solid magistratii au solicitat o noua expertiza. Un al doilea raport de analiza este realizat de acelasi laborator, asupra aceluiasi esantion, in conditiile in care primul preciza clar ca esantionul examinat a fost distrus. Astfel, eroarea a fost relevata: „probabil” a existat o inversare a prelevarilor. Paharul a fost preluat de catre laborator in acelasi timp cu un capac ce constituia o proba in dosarul in care suspectul fusese deja incarcerat. Din ratiuni de cost, cand exista putine esantioane aferente unui singur dosar, acestea sunt depuse intr-un recipient comun care, la momentul respectiv, reunea probele a sapte dosare diferite. Nu a fost vorba, asadar, de o contaminare a ADN-ului, ci, „probabil”, de o inversare a eprubetelor.

Si daca acest laborator, in mod surprinzator, a reusit sa realizeze o a doua expertiza in ciuda distrugerii esantionul care i-a fost incredintat initial, s-a datorat catorva picaturi regasite in eprubeta initiala. Deci nu dintr-un esantion oficial, sigilat, fapt care ar trebui sa ridice noi semne de intrebare.

Eroarea de analiza a fost comisa de catre un laborator de prestigiu. Conform sustinerilor directorului sau, acesta asigura ca „personalul operativ a fost profund marcat de aceasta eroare, care ar fi putut incrimina un nevinovat. Este angajata raspunderea noastra, ca experti, si cautam solutii care sa ne permita reducerea la maxim a acestui gen de greseli”. A adaugat ca, din motive tehnice, este imposibil, chiar prin automatizarea perfecta a procedurilor, eliminarea inteventiei factorului uman si, deci, a erorilor potentiale, de manipulare si de inversare a eprubetelor. Ele pot fi diminuate, dar nu pot fi eliminate niciodata.

Fara certitudinea ca omul nostru avea deja un alibi, nimeni nu ar fi putut pune la indoiala activitatea laboratorului. Cu atat mai mult cu cat acesta nu dispunea de nici un mijloc de alerta interna pentru a lua in considerare propria greseala. Proba era, asadar, indiscutabila.

Al doilea exemplu de eroare: contaminarea prelevarilor

Cel de-al doilea exemplu dateaza din 2003. La locul unei crime atroce, cu doua victime mutilate si decapitate intr-o casa, incendiata apoi pentru a elimina orice urma, s-a regasit, ca prin minune, printre trei indicii edificatoare, si ADN-ul unui barbat. Este dificil de imaginat ca nu aveam de-a face cu ADN-ul faptuitorului. S-a regasit, in fapt, atat pe legaturile primei victime, pe cordonul halatului celei de-a doua, cat si pe rama cadrului vitrat pe unde se crede ca a fugit faptuitorul.

Ancheta s-a concentrat astfel pe cautarea titularului acestui ADN. Dar din cele mai mult de 250 de persoane testate, nici una nu a corespuns, nici macar cele din anturajul victimei. Totusi, exista o singura persoana impotriva careia se indreaptau toate probele, desi ADN-ul sau nu corespunde. Se trece, in final, peste acest aspect si individul este adus in fata curtii cu jurati din Bouches du Rhone unde, in ciuda ADN-ului care ii confirma nevinovatia, este declarat vinovat la 4 iulie 2008 si condamnate la 30 de ani de detentie severa. Impotriva hotararii acesta formuleaza apel.

In decembrie 2009, la o luna de la inceperea noului proces, FNAEG reuseste sa ataseze un nume titularului ADN-ului. Dosarul este intors la prima instanta si probatoriul este completat. Noul suspect este un barbat recent retinut pentru fapte de violenta. Ancheta a aratat ca a fost cercetat tot in 2003 pentru viol, dar s-a dispus netrimiterea in judecata. Si de aceasta data, avem de-a face cu un profil destul de interesant. Numai ca acesta locuia la 850 de kilometri de locul comiterii faptei si toate probele arata ca niciodata nu a parasit departamentul de domiciliu. Devine din ce in ce mai evident ca nu el este autorul faptelor, nici macar complice.

Este desemnat un expert independent pentru a lamuri ce s-a intamplat. Dupa o studiere detaliata a analizelor prestigiosului laborator ce le-a efectuat, expertul a descoperit ca, aceeasi echipa care s-a ocupat cu expertizele in dosarul de viol din martie 2003 a realizat si studiul asupra celor trei esantioane ridicate de la locul comiterii dublului asasinat. De aceasta data, insa, nu poate fi vorba de inversarea eprubetelor, in conditiile in care analizele au fost efectuate la distanta de o luna. Nu ramane decat o singura ipoteza posibila: capacele eprubetelor, tip „septa”, care nu permit decat patrunderea acelor pentru prelevarea specimenelor, au putut constitui sursa unei poluari a esantioanelor, cauzata de o decontaminare incompleta, deoarece aceste instrumente, in contact cu doze puternice de ADN, sunt reutilizate. S-a verificat, astfel, ca probele din martie si din aprilie 2003 au presupus utilizarea acelorasi capace de eprubete. In final, nu s-a mai recurs la ADN in solutionarea dosarului dublului asasinat, stiinta desemnand un suspect in mod eronat.

Mai grav este ca, daca titularul ADN-ului identificat in mod gresit, ar fi locuit in aceeasi regiune cu victimele, ar fi fost cu siguranta pus sub acuzare – si, fara indoiala, condamnat. I-ar fi fost greu sa explice cum a ajuns in casa unde au fost ucise doua si si-a lasat urmele pe elemente-cheie ale dosarului.

In loc de concluzii

Ceea ce este cel mai surprinzator la aceste doua cazuri este faptul ca au in vedere aceeasi persoana: acuzat pe nedrept in primul dosar, acesta ar fi putut fi disculpat la fel de bine si in al doilea! Dar multumita unor verificari riguroase a procedurilor de expertiza ADN, adevarul a fost stabilit, fiind evitate doua erori judiciare: barbatul a fost, in final, condamnat la detentie pe viata de catre curtea cu jurati din Var pentru faptele comise.

Daca elementele probante reiesite din anchetele clasice nu ar fi permis ignorarea expertizelor ADN, acestea nu ar mai fi putut fi avute in vedere. Asemenea expertize nu mentioneaza niciodata marja de eroare pe care o comporta in mod obligatoriu. Singura ratiune din spatele acestei practici este faptul ca oamenii din stiinta nu constientizeaza amploarea rezultatelor. Procedurile de analiza nu sunt evaluate si din perspectiva erorilor pe care le pot cauza.

In exemplele noastre, analiza aprofundata a procedeelor si evidentierea erorilor a fost aproape miraculoasa. Cate alte asemenea nu au fost insa avute in vedere in ciuda protestelor vehemente ale celor acuzati? Cuvantul lor nu are valoare in fata cvasi-certitudinii stiintifice!

Si aceasta lasa in suspensie posibilitatea de inversare a eprubetelor in acelasi dosar, care devin apoi imposibil de identificat. Astfel, ADN-ul unei persoane poate fi regasit asupra obiectelor specifice vietii cotidiene, dar si, prin inversare sau contaminare, pe probele dintr-un dosar, precum arma crimei, fara a exista o explicatie pertinenta a titularului in aceasta privinta.

Este deci obligatoriu sa aratam ca expertizele genetice trebuie in mod necesar coroborate cu elementele probatorii rezultate din ancheta clasica, ce inca au valoarea esentiala.

La momentul in care, in SUA, in urma unei campanii duse de catre asociatia avocatilor americani „Innocence Project”, mai mult de 300 de detinuti au fost dovediti a fi nevinovati dupa zece ani, in urma compararii ADN-ului prezent cu cel de pe probele utilizate in proces, nu putem accepta, in Franta sau oriunde altundeva, ca persoane nevinovate sa fie condamnate pornind de la expertize genetice incerte. Oricat de nesemnificativa poate fi, nicio marja de eroare nu este acceptabila in ceea ce priveste certitudinea pe care expertizele trebuie sa le-o dea judecatorilor. Acestea nu trebuie sa serveasca niciodata, prin ele insele, la formarea unei convingeri.

Asadar, principiul in dubio pro reo isi dovedeste inca o data, valabilitatea!

 

Share this Post