Evolutia statutului juridic al minoritatilor. Reglementari internationale (I)

Wkro/ June 17, 2013/ Articole

Autor: Stefan GHEORGHIES

1. Introducere in problematica minoritatilor

Caracterizat deseori drept „secolul scurt”, avand drept limite debutul primei conflagratii mondiale si, respectiv, sfarsitul razboiului rece ori secolul extremelor, al sarmei ghimpate sau al lagarelor, secolul de curand incheiat a fost marcat de diverse procese desfasurate la scara planetara, cum ar fi modernizarea, nasterea unor noi ideologii si regimuri, disparitia anumitor concepte despre politicile sociale si ascensiunea anumitor forme ale democratiei^[1]. Aceste procese au evoluat pana la un tablou economico-social in care se incadreaza si tema care face obiectul prezentarii, statutul minoritatilor. Subiectul minoritatilor a constituit de-a lungul istoriei o problematica adesea neglijata, mai ales in contextul in care a jucat un rol secundar in comparatie cu preocuparile care atrageau mult mai mult atentia publicului. Putem spune ca problematica minoritatilor este un concept conex celui de drepturi si libertati fundamentale, insa tendinta de autodeterminare etnica a aparut relativ tarziu in peisajul mondial afectat de numeroase conflicte militare, politice, de reorganizari la nivelul statelor si de schimbari care aveau sa contureze treptat societatea prezenta.

2. Protectia drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor in perioada Societatii Natiunilor

Intemeierea Societatii Natiunilor in anul 1920 – prima organizatie internationala care stabileste un regim institutional legal pentru protectia interguvernamentala a drepturilor unor categorii de oameni – a fost marcata inca din primele clipe de existenta de faptul ca statutul acesteia nu continea prevederi referitoare la statutul minoritatilor. Ulterior, sistemul de protectie a minoritatilor a fost instituit prin tratate bilaterale cu statele invinse, nou-create sau care si-au intregit teritoriul dupa Primul Razboi Mondial, sau prin declaratii unilaterale ale statelor care solicitau admiterea in Liga. Aceste tratate, incheiate intre 1919 si 1923 si avand un continut similar, au impus prevederi privind protectia minoritatilor unui numar de 13 state europene: Austria, Bulgaria, Ungaria, Turcia, Polonia, Cehoslovacia, Regatul sarbo-croato-sloven, Romania, Grecia, Albania, Lituania, Letonia si Estonia. Incheierea unor asemenea tratate a avut ca scop o stabilizare a pacii intr-o regiune instabila – sud-estul Europei, in situatia in care natiuni majoritare intr-un stat devenisera minoritati in statele vecine^[2].

Rezolutia III a Adunarii Societatii Natiunilor, referitoare la minoritati, votata la 21 septembrie 1922, prevede principiul conform caruia „Adunarea, recunoscand dreptul fundamental al minoritatilor de a fi protejate de Societatea Natiunilor contra oricarei opresiuni, staruie asupra datoriei care incumba persoanelor apartinand minoritatilor de rasa, religie sau de limba de a coopera, ca cetateni loiali, cu natiunea la care ei apartin acum.” In ceea ce priveste ocrotirea, conform tratatelor minoritatilor, numai membrii Consiliului Societatii Natiunilor au dreptul de a sesiza valabil Consiliul, drept urmare statele care nu erau reprezentate nu aveau dreptul de a sesiza Consiliul. Cu toate acestea, dintr-o nota a Secretariatului General, desprindem dreptul oricarei persoane, oricare ar fi ea, de a adresa o petitie Societatii in materie de minoritati, petitia sa reprezentand numai un izvor de folosinta membrilor Consiliului, pentru a permite exercitiul drepturilor si obligatiilor ce se nasc din tratate^[3].

3. Rolul jucat de Organizatia Natiunilor Unite

Carta Organizatiei Natiunilor Unite, adoptata la Conferinta de la San Francisco in anul 1945, a proclamat ca obiectiv promovarea si incurajarea respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului in societate, fara deosebire de sex, rasa, limba sau religie, insa Carta nu continea nicio referire cu privire la problematica minoritatilor. O prima reactie a venit prin intermediul rezolutiei intitulate „Soarta minoritatilor”, care afirma ca „ONU nu poate ramane indiferenta fata de soarta minoritatilor (…) este dificil sa se adopte o solutie uniforma a acestei chestiuni complexe si delicate, care prezinta aspecte specifice in fiecare stat in care se pune.”^[4]

Infiintarea Comisiei drepturilor omului in anul 1946 a constituit un punct de plecare in rezolvarea problematicii minoritatilor. Dupa adoptarea Pactului international asupra drepturilor civile si politice, in anul 1996, care continea referinte cu privire la statutul minoritatilor, eforturile s-au concretizat de abia in anul 1992, odata cu adoptarea Declaratiei asupra drepturilor persoanelor care fac parte din minoritati nationale sau etnice, religioase si lingvistice. Declaratia porneste de la confirmarea angajamentului statelor de a proteja existenta si identitatea nationala sau etnica, culturala, religioasa si lingvistica a minoritatilor de pe teritoriul lor si de a incuraja promovarea acestei identitati, prin adoptarea de masuri legislative. Persoanele in cauza isi pot exercita drepturile individual sau in comun cu alti membri ai grupului lor, cu persoane din alte minoritati si fara ca aceasta sa le aduca vreun dezavantaj. Un rol important l-a jucat si Conventia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala, adoptata anterior, in anul 1965. Conventia defineste discriminarea rasiala ca fiind orice distinctie, excludere, restrictie sau preferinta intemeiata pe rasa, culoare, descendenta sau origine nationala ori etnica, care are ca scop sau ca efect distrugerea sau compromiterea recunoasterii beneficiului sau exercitarii in conditii de egalitate a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Conventia a creat Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale, format din experti alesi pe termen de 4 ani, cu indatorirea de a veghea asupra modului in care statele vor respecta conditiile Conventiei pe plan legislativ, judiciar sau administrativ^[5].

4. Consiliul Europei si Conventia europeana a drepturilor omului

In domeniul minoritatilor nationale, Consiliul Europei a jucat un rol fundamental prin adoptarea tratatelor care recunosc si asigura protectia drepturilor minoritatilor. Conventia europeana a drepturilor omului (1950) este, in linii mari, similara cu Pactul international cu privire la drepturile civile si politice. Insa Carta europeana a limbilor regionale sau minoritare din anul 1992 reprezinta un moment fundamental in studiul problematicii. Carta a decis promovarea limbilor si nu a minoritatilor lingvistice. Aceasta orientare a permis evitarea problemei acordarii autonomiei, punand accentul pe dimensiunea culturala a diversitatii lingvistice. Totodata, se urmareste si protejarea vorbitorilor limbilor minoritare, prin doua serii de dispozitii: o serie de principii valabile in cazul tuturor limbilor regionale sau minoritare si unele reguli optionale cu privire la locul limbilor minoritare in viata publica, economica si sociala care urmau sa se aplice numai acelor limbi specificate de statele semnatare. Insa autorii Cartei au evitat sa recunoasca un drept colectiv minoritatilor, luand in calcul numai drepturi personale avand drept fundament diferenta lingvistica in domenii precum invatamantul, justitia, administratia, mass-media, cultura, viata economica si sociala.

5. Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE)

Anii 1950 au fost marcati de aparitia Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa, odata cu ideea convocarii unei conferinte pan-europene pentru securitate. Multe voci vedeau conferinta drept o cale pentru depasirea divizarii Europei de dupa al Doilea Razboi Mondial, mesajul celor care ii sustineau rolul fundamental fiind „asigurarea securitatii intr-o politica de deschidere.”^[6] OSCE a jucat in anii urmatori un rol esential in securitatea europeana, fiind marcata de abordarea multi-dimensionala ca si forum de dialog si negociere pe problematica securitatii in spatiul euro-atlantic si euro-asiatic. Organizatia actioneaza pe trei dimensiuni majore: politico-militara, economica si de mediu, umana^[7].

In materia drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor, OSCE a jucat un rol de o importanta deosebita prin intermediul Documentului Reuniunii de la Copenhaga a Conferintei pentru dimensiunea umana din cadrul Conferintei pentru Cooperare si Securitate in Europa, adoptat la 29 iunie 1990. Statele isi iau angajamentul expres de a proteja drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale. In 1992 a fost creat postul de Inalt Comisar pentru Minoritatile Nationale, cu atributii in a identifica si de a rezolva rapid tensiunile etnice care ar putea pune in pericol pacea, stabilitatea sau relatiile de prietenie intre statele participante.