Invatamantul superior juridic: intre spiritul utilitarist si vocatia stiintifica – Nevoia unei urgente reforme –
Articol publicat in revista Pandectele Romane nr. 7/2014. Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUTU
Mondializarea economica, cu implicatiile sale in toate domeniile societatii are un impact deosebit si asupra formarii, statutului si rolului profesiilor juridice in infaptuirea obiectivelor conferite. Adaptarea lor la noile cerinte ale pietei, una devenita globala, cu un puternic caracter integrator si prevalenta unui anumit model de dezvoltare, care tinde la generalizare presupune, inainte de toate, schimbari fundamentale in conceperea si desfasurarea formarii initiale si initiatice a juristului generic si in pregatirea speciala a profesionistului de cariera (juridica). Intr-adevar, campul studiilor teoretice si a deprinderilor definitorii dobandeste astfel o importanta exceptionala.
Prin natura si preocuparile sale traditionale studiul dreptului este menit sa ofere cai viabile spre profesionalizarea tehnica (un jurist se declina in magistrat, avocat, jurisconsult, notar, executor judecatoresc etc.), arta interpretarii si aplicarii legii (absolventul de drept fiind menit sa pledeze virtutea justitiei) si stiinta juridica (dreptul ramane si o suma de cunostinte susceptibile de a fi rationalizate si explicate sub forma teoriei). Subsumate unui vector comun aceste cerinte se exprima in modul de concepere si desfasurare a invatamantului superior juridic, de pregatire a lui studiosus juris.
Inca din secolul al 19-lea se manifesta si persista, mai ales la nivel european in aceasta privinta o mare dilema asupra raportului dintre aspectele practice si cele stiintifice ale invatarii dreptului.
Dupa aproape un secol de indoieli si confruntari, purtate mai ales in privinta interpretarii si modului de percepere a codurilor, la inceputul veacului al 20-lea victoria libre recherche stiintifice asupra scolii exegetice conducea la constituirea si impunerea „modelului doctrinal” in formarea viitorilor juristi. Potrivit acestuia dreptul pozitiv (regulile juridice in vigoare) este comentat de profesori in fata studentilor asa incat sa rezulte coerenta, sistematicitatea sa pentru ca, la finele demonstratiei, sa i se dezvaluie rosturile, utilitatea si semnificatiile. Proaspat revenit in tara dupa stralucite studii juridice parisiene si sub influenta unor atari idei, N. Titulescu afirma in 1906 ca studiul dreptului civil nu se reduce si nu inseamna in primul rand interpretarea Codului civil, ci mai ales intelegerea principiilor, deprinderea metodelor si sistematizare intelesului dreptului privat.
De aici a decurs o anumita organizare si desfasurare a studiilor de drept in cadrul universitatii care, insa treptat, si-a accentuat perspectiva ce presupunea o cunoastere cat mai completa posibil a normelor de drept, adica una tehnicista si nu critica, cu marginalizarea disciplinelor conexe, nejuridice. Si aceasta insa numai ca abordare de principiu si nu ca finalitate de formare pentru viitorul exercitiu profesional, din moment ce la putin timp facultatile de drept au fost considerate ca neputand forma singure pe viitorii profesionisti in domeniu, intervenind astfel direct si masiv scolile de aplicare (formare a avocatilor, pregatire a magistratilor, notarilor s.a.) si stagiile de initiere in profesie.
Daca acesta a fost, in linii generale, modelul doctrinal european de pregatire a juristilor, cristalizat si afirmat in dialogul profesional-stiintific franco-german si impus, prin forta exemplului, la nivel continental, preluat si la noi, experientele engleza si din SUA raman relativ diferite. In Anglia, sub presiunea practicii s-a creat un sistem preponderent academic de formare a profesionistilor dreptului, acolo unde, inainte de 1971, se putea profesa la bara sau in cabinet fara diploma formala. De peste ocean, vine o alta perspectiva, in conditiile in care sub influenta scolilor de gandire opuse – Critical Legal Studies si Law and Economics – s-a ajuns la modificarea in profunzime a unui invatamant juridic in cautarea, astazi mai mult ca niciodata, a unui echilibru intre formarea teoretica interdisciplinara sofisticata si deprinderea practica de catre viitorii angajati ai law firms. Desigur, nu se poate ignora faptul ca pana si intr-o societate in care dreptul ocupa un loc important si unde, gratie rolului banului, cum remarca un universitar francez, unele universitati (private) ofera conditii exceptionale (de studiu si de locatie) invatamantul juridic traverseaza o criza, financiara dupa 2008, dar si structurala in prezent.
Primele reactii la utilitarismul crescand al pietei si sub influenta globalizarii prin crearea unor programe de studii diferite, in afara facultatilor de drept traditionale (de pilda, in Sciences Po ori marile scoli de comert), cu un pronuntat caracter aplicativ a introdus in Franta virusul zizaniei in domeniul, pana acum ferit de dispute metodologice majore, al studiului dreptului. O atare „schisma”, aparuta timid, dar sustinuta initial politic, a cunoscut un prim „veto” in plan jurisprudential, prin negarea dreptului de acces in avocatura al absolventilor noilor structuri concurente. Mult mai virulente se dovedesc insa confruntarile punctelor de vedere. Intr-adevar, disputele intre Vechi si Moderni, astfel spus intre traditionalisti, partizani ai studiului dreptului exclusiv in „facultatile de drept”, care i-au format si nucleul dur al profesorilor care, la mijlocul anilor 2000, s-au separat si au hotarat sa-si desfasoare activitatea didactica si de cercetare in cadrul Institutului de Stiinte Politice (Sciences Po) din Paris au luat forma, in ultima perioada unui adevarat „razboi” de idei si perceptii asupra manifestarilor fenomenului juridic contemporan, si a studiului sau academic dus la catedra si prin intermediul publicatiilor de specialitate.[1]
Traditionalistii imputa „schismaticilor” faptul de a incerca sa transforme invatamantul juridic superior intr-un business law school, de a redeschide lupta intre invatamantul strict profesional si vocatia intelectuala a facultatilor de drept, de a aservi studiul dreptului cabinetelor de afaceri si chiar de a-l „privatiza si americaniza”.[2] Si, in fine, in spiritul Revolutiei franceze, o asemenea tendinta ar converge spre inlocuirea invatamantului din universitati, entitati libere si independente, cu cel desfasurat in „scoli profesionale” aservite cabinetelor de afaceri.
Criticandu-se limitele modelului doctrinal, noile proiecte de invatare si formare in domeniul dreptului, precum cel dezvoltat in cadrul Sciences Po din Paris, se propun trei axe in jurul carora sa se manifeste inovatiile considerate ca absolut necesare: a valoriza in mod diferit tehnica, prin diminuarea partii acordate expunerii dreptului pozitiv ori prezentandu-l in mod mai putin formalist si mai atasat contradictiilor, decat coerentei; acordarea unei atentii deosebite tuturor factorilor extra-juridici care explica modul in care juristii iau deciziile lor (dimensiunea soio-economica, retorica, ideologica, institutionala, de drept comparat, etc.); a da mijloacele de a gandi mondializarea dreptului si mizele sale, ceea ce modelul doctrinal interzice a o face. Asadar, in privinta modelului traditional nu este vorba numai de o detasare de perspectivele sale, ci chiar de o punere in discutie a valabilitatii lui. Se preconizeaza astfel o abordare noua in care in loc de transmitere a unui model intelectual fondat pe solutiile dobandite, bazandu-se pe cunostintele unui prim ciclu initiatic studentul va urma un cursus cu multe elemente inovante, marcat de incertitudine, imaginatie, adaptabilitate. In primul an, de pilda, se vor preda materiile zise fundamentale, care sunt grosso modo aceleasi ca si la Universitate, dar pigmentate teoretico-metodologic prin invatare in paralel (pentru a favoriza o privire critica asupra dreptului), invatamant practic (metode de caz). Va fi privilegiat invatamantul interactiv, ca o prelungire a metodei socratice á la américaine, in raport cu vechea distinctie intre cursuri de amfiteatru si seminarii (lucrari dirijate).
Multe cursuri se vor desfasura in engleza si in spiritul globalizarii, ceea ce ar permite circulatia conceptelor si deprinderilor de la un sistem la altul si invatarea pe probleme, decat pe reguli.
Un al doilea an, zis de suspendare (facultativ) se va supune unei triple necesitati: a evita atacurile traditionalistilor care sustin ca o formatie juridica in 2 ani este prea scurta; a oferi studentilor un stagiu de lunga durata si un semestru intr-o universitate straina si a nu obliga studentii sa faca un al saselea an de studii.
In fine, dupa anul de suspendare facultativa studentul ar aprofunda unele obiecte in functie de optiunea profesionala, orientarea drept-eco, ori cea vizand pregatirea concursului pentru Scoala Nationala de Magistratura.
Dincolo de discutiile purtate si abordarile asumate, ramane indiscutabil faptul ca orice proiect vizand studiul dreptului trebuie corelat cu asteptarile lumii profesionale aferente. Prin excelenta, modelele de invatare a dreptului definesc si se impun a fi promovate in functie de raporturile (complexe, subtile, evolutive) pe care le intretin cu profesionistii, cu practicienii dreptului asa ca orice reflectie asupra edificarii unui sistem de formare a juristilor trebuie sa includa o analiza a practicilor si asteptarilor profesionale. Desigur, si intr-un asemenea demers, nu se poate apela numai la criterii tinand exclusiv de datele cererii, si aceasta cu atat mai putin cu cat piata formarii cuprinde printre particularitatile sale si pe aceea ca solicitantii (profesionistii) au fost, la randul lor, pregatiti la un moment dat de un sistem instructiv-educativ care, in mod obiectiv, i-a influentat si ii marcheaza in permanenta.
In fine, nu putem ignora realitatea ca, mai ales astazi, profesiile juridice sunt multiple si heterogene si astfel ca orice oferta de formare, daca doreste sa raspunda intr-o anumita masura posibila la nevoile practicii, trebuie sa poarte si o anumita dimensiune intelectuala, reflexiva si inovativa care sa-i permita o adaptare rapida la cerintele concrete si sa-i ofere capacitate de a actiona creativ asupra practicii.
Ce se intampla in Romania? Asemenea evolutii, precum cele descrise mai sus, dar cu o puternica amprenta a contextului national si in dimensiuni specifice pot fi decelate si in Romania. Optiunea pentru o licenta de patru ani, cu pastrarea structurii curriculare traditionale, care dateaza, in linii generale, de aproape 100 de ani si expedierea studiilor masterale intr-un singur an universitar s-a dovedit, in mod evident, neinspirata. Perpetuarea ei nu face decat sa prelungeasca si sa complice criza invatamantului juridic superior romanesc. Insuficienta pregatirii asigurate in universitati a fost recunoscuta in mod direct prin organizarea examenelor de admitere in profesie si instituirea formelor de pregatire speciala in acest sens. Tentativele crearii unor „scoli de drept” in afara Universitatii traditionale – respectiv in cadrul SNSPA – pentru formarea de drept public-administrativ si ASE de drept-eco – nu s-au concretizat si nu erau in masura a aduce „suflul” necesar relansarii proiectului pregatirii juridice superioare. In plus, „suprainflatia” post-1990 a facultatilor de drept cunoaste o puternica resorbtie, fara a genera insa preocupari de relansare pe cale inovativa si reformatoare.
Asadar, criza acuta a invatamantului superior se cuvine rapid curmata, iar reforma mult asteptata sa-si propuna o licenta de 3 ani, menita sa asigure pregatirea „generalista” a viitorului jurist-practician, urmata de un master-1 si master-2, de aprofundare si orientare generala in marile diviziuni ale dreptului, care sa reprezinte „punti” spre scolile de profesionalizare ale marilor profesii juridice. Intr-un alt registru, metodele de invatare a doctrinei si deprindere a practicilor preliminare ale „omului de drept” intr-o lume mondializata se impun radical schimbate, modernizate si adaptate cerintelor pietei atotbiruitoare.
In acelasi timp, receptarea exigentelor globalizarii in curs nu inseamna abandonarea traditiei, ci continuarea ei si nici ignorarea specificului national, ci afirmarea sa in cadrul unional-european si mondial, conform imperativului „universalitatii in diversitate”.
Potrivit cumpatarii si prudentei, valori intrinseci lumii dreptului, se cuvine sa temperam, deocamdata, asaltul „scolilor de drept”, in sensul indreptarii lor spre zonele de „nisa” ale caror interese specifice le exprima si, in orice caz, sa aparam Baroul si Magistratura de experiente imprevizibile, cultivarea amatorismului si manifestarea superficialului, atat de straine autenticei justitii.
Nevoia formarii judiciare europene
In acest context o axa prioritara a sistemului de pregatire – initiala si continua – a profesionistilor justitiei o reprezinta „formatia judiciara europeana”, in privinta careia asistam la emergenta unei veritabile strategii unional-europene.[3] Ea se refera la aspecte pertinente de drept al UE – institutional si material, primar si derivat – si, intr-o anumita masura ale sistemelor juridice si judiciare ale statelor membre aferente materiei. Si aceasta, intrucat, este de domeniul evidentei, ca un asemenea tip de formare a practicienilor dreptului constituie unul dintre principalele mijloace care permit generarea, intre statele membre ale UE, a unui inalt nivel de incredere reciproca, pe care se bazeaza aplicarea principiului recunoasterii reciproce a deciziilor judiciare si extrajudiciare. Asadar, formarea judiciara europeana se situeaza astfel in centrul elaborarii unui veritabil spatiu european de justitie, ale carui insuficiente au facut obiectul a numeroase initiative de acoperire si corectare, atat la nivel national, cat si unional-european. Se considera in acest sens ca, daca pluralitatea actorilor vizati si diversitatea actiunilor acestora sunt o sursa de bogatie, apare totusi ca indispensabila vegherea limitarii dublelor folosiri – deopotriva in ceea ce priveste programele si structurile de formare – prin definirea bazelor unei strategii plurianuale in materie de formare judiciara europeana.
[1] Lucrarea initiatoare a dezbaterilor a sefului Scolii de drept de la Science Po din Paris Ch. Jamin, La cuisine du droit. L’Ecole de Sciences Po: un expérimentation française (Paris, Lextenso éditions, 2012), a cunoscut mai multe replici, printre care: L. Fontaine, Qu’est-ce que un „grand” juriste: Essai sur les juristes et le pensée juridique contemporaine (Paris, Lextenso, 2012) si, mai ales prin 3 articole publicate de universitari ai facultatilor de drept in revista Grief no. 1/2014.
[2] M. Xifaras, Ce que l’Ecole de droit de Science Po n’est pas, in rev. „Grief”, no. 1/2014, pp. 32-33.
[3] G. Payan, Emergence d’une stratégie européenne en matiére de formation judiciaire, in „Revue trimestrielle de droit européen”, janvier-mars 2014, pp. 39-71.
