Maestre, aveti cuvantul!…
Editorial publicat in revista Pandectele Romane nr.2/2015. Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUTU
Replica cuvenita si/sau cea folosita de avocat la invitatia instantei, formulata in termenii de mai sus (sau mai precis, cel mai adesea cu folosirea mai modestului „doamna/domnule avocat…”) rostita de atatea ori, aproape mecanic, in pretoriul justitiei exprima, poate, cel mai elocvent, raportul fundamental dintre Judecata si Aparare in cadrul oricarui proces judiciar.
Intr-o perceptie comuna si cel mai adesea in practica ea este: „Multumesc, Domnule (Doamna) Presedinte!” Curtoazie excesiva ori strategie ieftina de captatio benevolentiae? Nici una, nici alta si, in orice caz, nu formula cea mai potrivita! Caci avocatului, cuvantul i se cuvine de drept si imperativ in virtutea legii, in cadrul oricarui proces la care participa, mai ales al unuia penal, nereprezentand nicidecum o favoare.
Dimpotriva, un asemenea „multumesc” plaseaza actorii judiciari pe picior de inegalitate: avocatul pe parchet, judecatorii pe piedestal, aparatorul in picioare, magistratii asezati, avocatul asteptand la rand sa ia cuvantul, instanta acordandu-i-l, dupa imprejurari, intrerupandu-l, limitandu-i-l, ridicandu-i-l chiar uneori…
Aparent, o simpla formula de politete, care a devenit un reflex. In pretoriu insa ea deformeaza semnificatiile raporturilor dintre participantii la dialogul judiciar. In termenii „procesului echitabil si ai egalitatii armelor” o atare replica („Multumesc…”) ar putea conduce la impresia ca a acorda cuvantul avocatului nu ar fi un drept, un imperativ, un element obligatoriu al procedurii legale ci, eventual, ar reprezenta expresia unei generozitati, respectiv, ar constitui o simpla pozitie supusa, formala si, in consecinta, ar deveni lipsit de sens, de justificare si chiar de realitate, a acesteia. Judecatorul este arbitrul impartial intre participantii la conflictul judiciar care distribuie dreptatea si spre a o face in mod legitim si credibil trebuie sa transforme fiecare proces intr-un exercitiu de autentica justitie.
Totodata, asta nu inseamna ca se ignora curtoazia si se refuza eleganta raporturilor interprofesionale. Dimpotriva, tocmai asa se aplica exemplar legea, in litera si spiritul ei, in Templul sau absolut, iar Pledoaria si Judecata se respecta reciproc, cu distinctia si intelegerea cuvenite. Este vorba, in ultima instanta, de un exercitiu si o manifestare a noii culturi judiciare romanesti, de tip occidental, prin care „corpul juristilor” se manifesta cu adevarat ca o elita a societatii integrata, in UE si afirmata in cadrul mondializarii.
Asadar, „Doamna/Domnule Presedinte, punctul nostru de vedere este acela ca…”
Comanda revista Pandectele Romane nr.2/2015 aici >>
