Procesul comunismului intre justitie si moralitate publica – Dialog cu universitarul Valerius M. Ciuca, doctor in drept

wkro/ January 9, 2014/ Articole

Valerius M. Ciuca

Anul 2013 ar putea fi definit ca fiind unul al tortionarilor comunisti. Dupa o perioada indelunga de timp, presa a adus din nou in discutie biografiile unora dintre cei mai mari criminali din regimul trecut. Uneori tratat mult prea jurnalistic, acest subiect a tinut zile la rind prima pagina a ziarelor sau a fost dezbatut in diverse emisiuni de televiziune. Ca orice lucru discutat oricind, oriunde si de catre oricine tema aceasta a tortionarilor a cazut uneori in desuetudine. Evident ca au fost si oameni avizati, care au formulat opinii pertinente, care au disecat aceste cazuri fara a aluneca pe mizga spectacolului cotidian. Insa dupa ce citeva luni am asistat la spectacolul reporterilor care fugareau tortionarii pe strada aducindu-le aminte de faptele comise in trecut, aceasta tema a trecut din nou plan secund. Certurile dintre palate si exhibitionismul politic au sufocat vacarmul din jurul acelor personaje sinistre. Sintem departe de a considera acest subiect unul inchis, din acest motiv am incercat sa oferim cititorilor, acum dupa trecerea furtunii o analiza riguroasa si profunda a ceea ce, foarte multa lume a pronuntat, fara a incerca vreo definire „procesul comunismului”. Ce mai intelegem astazi prin aceasta sintagma? Cum se mai poate desfasura astazi un asemenea proces? Care este rolul justitiei in aceasta ecuatie? Sint doar citeva dintre intrebarile la care am incercat sa raspundem alaturi de profesorul universitar doctor Valerius M. Ciuca de la Facultatea de Drept a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Intrind in biroul profesorului, si vorbind doar citeva lucruri despre interviu, ascultam un expozeu asupra naturii umane, care poate tine loc si de preambul la acest interviu.

Cei care cunosc foarte bine sufletul omenesc si care stiu ca setea de armonie salasluieste in sufletul fiecaruia au mai multa incredere in oameni si au tendinta aceasta de a nu penaliza, de a minimaliza conduitele inacceptabile. Vedeti, noi am cunoscut in istoria societatilor omenesti, legislatii pe care acum le numim primitive, dar care erau, uneori, extrem de generoase cu oamenii. Astazi, evocam Decalogul; este un truism ce va spun eu, comparati Decalogul cu orice cod penal din lume si veti vedea in ce involutie din aceasta perspectiva ne aflam noi. Aveti in vedere ca din momentul coboririi lui Moise de pe munte, din punct de vedere antropologic, fiinta umana nu a cunoscut salturi spectaculoase. Nu am trecut intr-o alta epoca de hominizare, cu alte cuvinte sint deseori involutii de ordin moral, legislativ. In ceea ce ma priveste, spun deseori ca tocmai am iesit, unii dintre noi, mai imaculati decit altii din cel mai teribil secol din istoria omenirii; din secolul crimelor care au depasit prin numar toate crimele din istoria omenirii, si, toate acestea, datorate raporturilor proaste dintre oameni. Iesim, practic, dintr-un secol al marelui abator uman.

Domnule profesor, pentru inceput as aduce in discutie o expresie despre care am mai vorbit si care poarta un anumit grad de confuzie. Practic atunci cind vorbim despre „un proces al comunismului” la ce facem referire? Putem vorbi despre un proces juridic, unul educational, unul moral? Despre cite astfel de paliere de actiune putem vorbi atunci cind uzitam expresia „proces al comunismului”?

Valerius M. Ciuca: Noi, cind folosim expresia generica  „proces al comunismului”, avem, de regula, in vedere un proces judiciar, care respecta anumite proceduri, se desfasoara in conditii prescrise, nu in conditii stabilite post-factum si care cunoaste cele mai importante rigori sociale. Actul de justitie este singura cale care te conduce catre afirmarea unor adevaruri care se afla in concordanta cu ”adevarul absolut”, deoarece o hotarire judecatoreasca ramasa definitiva poarta in sine prezumtia adevarului absolut (res judicata pro veritate habetur). Ea nu poate fi anulata, nu poate fi inlocuita, decat, fireste, doar in anumite conditii foarte stricte. Prezumtia de veritate este legata numai si numai de hotarirea judecatorului. Va dati seama ce onoare poate sa aiba un judecator, pentru ca doar lui i se recunoaste aceasta prezumtie de veritate si, prin raportare la toti cei care se afla printre capeteniile lumii, este unic. Nici regii, nici imparatii, nici sefii guvernelor nu se bucura de acest urias privilegiu. Ca atare, procesul judiciar are o pozitie ce nu se poate compara cu toate celelalte procese, inclusiv cu procesele de constiinta, pe care le genereaza intr-o forma sau alta, inclusiv cu un concept atit de vag cum este conceptul de ”comunism”. De aceea, pe toate celelalte paliere gasim ”procese ale comunismului”, mai toate avind conotatie negativa, datorita faptului ca aceasta utopie a esuat lamentabil (cum era de altfel de asteptat si cum marii ginditori umanisti, de altfel, au anticipat). De fapt, ei stiau ca orice utopie, chiar si aceea bazata pe cele mai generoase intentii, esueaza datorita faptului ca omul nu este paradigmatic, omul nu traieste si nu intruchipeaza un model. Omul traieste o viata care este deschisa catre diversitate, catre schimbare, iar ideile morale sint faruri calauzitoare si, in nici un caz, nu sint substitute ale caii, ale drumului in viata. Este aproape un truism sa se spuna, mai ales in teologie, ca sfintii sint recrutati din rindul celor mai mari pacatosi. De ce? Pentru ca ei aduc aceasta lumina particulara pe care o proiecteaza pe noi valori morale, atunci cind observa ca societatea, in corpore, se afla intr-o anumita deriva morala sau este guvernata de legi, de norme care, in loc sa amelioreze fiinta umana, o depreciaza. Toate aceste ”procese ale comunismului” sint cit se poate de rationale, de rezonabile, pe toate palierele. Toate aceste procese, inclusiv procesele de constiinta ale fiintelor concrete, fiecare avindu-le pe un raport cu scrupulozitatea mai mult sau mai putin accentuata a sa, sunt normale.

Imediat dupa 1989, statele din Est s-au confruntat cu o anumita confuzie, in sensul : „pe cine judeci?”, „pentru ce fapte?”, „cum faci diferenta dintre vina colectiva si cea individuala?”. Ulterior, unele tari cum ar fi Polonia sau Cehia parca au reusit, spunem noi, sa faca putina lumina in acest sens, adoptind legi ale lustratiei sau alte masuri legislative. Noi, astazi, parca traim inca aceeasi dilema.

Eu, spre deosebire de alti ginditori, accept ideea ca fiecare popor are propriul sau destin istoric si ca isi ofera atitea resurse morale de cit are nevoie pentru a intra intr-o mistica avansare catre infinit, catre timpuri imemoriale, dar nu din trecut, ci, paradoxal, din viitor. Nu as folosi aceasta comparatie care mi se pare facila. Stiu ca, de facto, a avut loc si in Romania o lustratie, ba chiar, la nivelul esichierului administrativ, au avut loc prea multe lustratii. Cam fiecare guvern incearca sa isi fidelizeze functionarii sau sa-i plaseze pe cei convenabili din perspectiva proximitatilor ideologice. Din pacate, la noi, aceasta „lustratie” cunoaste chiar excese in plan factual. De jure, lustratia este acceptabila dupa marile conflicte sociale, dar sa ne imaginam ca ar fi fost proclamata juridic si ca, in fapt, societatea ar fi depus o rezistenta puternica la schimbare. Fara indoiala ca, pentru intelectuali, tot ceea ce este proclamativ este mai important decit ceea ce este observabil sociologic; asta, pina cind si intelectualii incep sa adopte o viziune specifica realismului de tip american. Acolo, pluralitatea izvoarelor de drept, a normativitatilor, face ca intre ceea ce este proclamativ si ceea ce este realitate concreta sa nu se petreaca foarte serioase clivaje. Doar ideea de lustratie in sine, care nu ar fi urmata de o vointa sociala evidenta de schimbare, de inlaturare pe temelii morale a persoanelor compromise, nu ar fi fost suficienta. Eu cred ca, in realitate, Romania, apelind la alte instrumente sociale, la alte instrumente factuale, a reusit o anumita lustratie. Din pacate, ceea ce nu a reusit Romania din perspectiva juridica, si care astazi pare a fi un lucru perdant, a constat in esecul de a-l readuce pe Rege la tron, declarind abdicarea ca fiind un act nul si neavenit, pentru ca era in contra tuturor sentimentelor nationale si a normelor acelor timpuri… si chiar ale acestor timpuri… Aceasta a fost o problema foarte serioasa si trebuia sa fie prima luata in seama dupa Revolutia din 1989. Apoi, Romania ar fi trebuit sa amendeze toate cauzele penale care s-au soldat cu omucidere, chiar cu acte de genocid sau cu crime impotriva umanitatii. Si aceasta, din cauza ca foarte multe dintre aceste crime au fost comise nu in virtutea unor fapte demonstrate juridic, ci in virtutea unor apartenente inacceptabile: asa-zisa apartenenta la o clasa sociala, la un partid, sau la o orientare ideologica sau alta. Atunci ne apropiem foarte mult de definitia genocidului cind cineva urmareste eliminarea, in numele luptei de clasa, a tuturor celor care ilustrau sau ilustreaza aceste apartenente. Acele crime din anii ”50 se produceau impotriva unor fidelitati abstracte, nu impotriva unor fidelitati naturale. Aceste doua elemente ar fi trebuit avute in vedere in 1989. Noi, jurisstii, intotdeauna, avem in vedere o moralitate publica emergenta, in plina actiune si in plina dezvoltare, nu o simpla fotografie care sa imortalizeze cele mai bune intentii ale noastre.

Credeti ca Romania, prin faptul ca nu a reinstalat monarhia ca forma de guvernamint in 1989, nu a inchis paranteza deschisa in 1948? Ar fi fost acest lucru un pas important pentru purificarea moralei publice?

Fiecare popor incearca sa-si transfere viziunile despre propria-i existenta colectiva in institutii juridice, pentru ca ele sint asigurarile noastre supreme, ele, institutiile statului. In momentul in care ii smulgi aceasta garantie unui popor, el isi pierde credinta in viabilitatea ”institutiilor” sale. Doar in mod paradoxal se legifereaza pentru un interval anume, in general, se legifereaza pentru eternitate… Atunci cind un legiuitor adopta o lege, acel legiuitor isi imagineaza ca aceasta cale nu va fi obstructionata. Interesul nostru ar fi trebuit sa fie reedificarea institutiilor care ne-au fost abuziv suspendate. Ar fi fost cel mai important pas catre purificarea moralei publice, pentru ca monarhia constitutionala este institutia care incarneaza moralitatea publica, incarneaza spiritul justitiar al celui care simbolizeaza armonia dintre toate categoriile sociale, dintre toate paturile societatii. Regele intrupeaza modelul echidistantei, al echilibrului si, fara indoiala, al independentei. Din acest motiv si ideea de suveranitate, de-a lungul secolelor, nu a fost legata de natiuni, de popoare, ci de suveran ; adica, de purtatorul emblematic al Coroanei poporului respectiv. In acelasi timp, justitia ca atribut regal simboliza ideea de unitate, pentru ca tot ce este justitie unifica, in timp ce injustitiile divizeaza. Injustitiile patentate, practicate excesiv, la limita, pot pulveriza orice coeziune sociala. Injustitiile permanentizate au condus, de altfel, la disparitia multor popoare in istorie. Coroana si justitia reprezinta simbolurile care ajuta popoarele sa depaseasca cele mai grele momente istorice si care, fara indoiala, urmaresc ameliorarea fiintei lor colective, in asa fel incit sa fie demne in fata marii istorii.

Astazi, nu este foarte greu de observat un anumit clivaj intre morala publica si ideile promovate in alte sfere ale societatii, in sensul ca istoriografia tot mai abundenta, procesele recente intentate fostilor tortionari, dezbaterile academice si din mass-media contrasteaza cu nostalgia tot mai evidenta a populatiei fata de regimul trecut.

Toate societatile sint indreptatite sa fie nostalgice. Din nostalgie s-a nascut interesul pentru istorie. Daca, Herodot nu ar fi fost nostalgic nu ar fi pus bazele, sub semnul muzei Clio, studiului istoriei. Tendinta omului de a salva, pe tot parcursul colectiv, acela de la radacini pina in actualitate, ceea ce a fost mai valoros, mai bun, mai apreciabil, este una normala. O intilnim si la popoarele nomade, o intilnim si la popoarele sedentare. Din nostalgie, romanii, ca popor sedentar, iubesc pamintul. Atasamentul fata de pamint, care, chiar daca adeseori este unul jertfelnic, ineficient in termenii triviali, economici, de astazi, face ca, astazi, ideea de sedentarism si prin asta ideea de agricultura, sa fie perpetuata. La popoarele nomade, la fel, atasamentul fata de elementele economice care le ajuta sa supravietuiasca (si aici este vorba de bani, sau de aur in primul rind, aceea pretuire a ceea ce a fost valoros cindva) le salveaza spiritul, si prin spirit, cultura. Din acest motiv, nu nostalgia in sine trebuie condamnata, cit nedecelarea intre formele de existenta si aspectele bune ale existentelor trecute. Daca, ele, constiintele noastre, ar fi perfect cristalizate, probabil ca noi am fi deja mortificati. Ele, din fericire, sint osmotice, si atunci oamenii incearca sa coreleze ce a fost valoros intr-o epoca si ceea ce a fost valoros in alta epoca si, apoi, sa gaseasca o solutie care sa sugereze o anumita sinteza. Noi, la catedra, sintem invatati sa-i avem in fata pe discipoli, or discipolii, pentru a se lumina, au nevoie de modele, de paradigme. Or, paradigmele nu sint substitute ale vietii. Viata este mult mai complexa decit cea mai sofisticata paradigma. Pentru noi este foarte simplu sa vorbim in termeni de model si sa apreciem sau sa repudiem un model sau un altul. Daca am fi foarte cinstiti cu noi insine am accepta si prezenta acestor invarianti printe variabile. Vedeti ca s-a dezvoltat chiar in gindirea contemporana un sistem de evaluare a unor sisteme fuzzy din societate si, mai cu seama, din economie. In aceste analize, invariantul este repudiat, pentru ca elementele invariabile sint periculoase si fac ca orice paradigma sa fie poluata. Or, invariantul este substanta duratei, a dainuirii. Daca ar trebui sa facem un pic de psihanaliza, de exemplu, in gestul lui Ceausescu de a se dota cu un sceptru si de a se numi Presedinte al Romaniei, se afla cel putin o dorinta monarhica stenica. De multe ori, gesturile proprii monarhilor au fost preluate de presedinti, din pacate nu gesturile monarhilor constitutionali, ci acelea ale monarhilor despotici. In monarhiile constitutionale primeaza, insa, in virtutea ideii de justitie sociala pe care o intrupeaza, asa-numitul laconism regal.

In ultimul timp, in discursul public, si-a facut locul, incetul cu incetul, termenul de genocid. Din moment ce este la moda, ca sa spunem asa, cred ca acest termen merita dezbatut si in mediul academic. In ceea ce priveste politologia, in perioada postbelica acest termen a suferit o resemantizare, mai ales dupa 1989. Termenul a fost utilizat exclusiv in legatura cu crimele nazismului. Ce definitie poate avea astazi acest termen pornind de la intelesul juridic?

Spre deosebire de crima obisnuita, care urmareste eliminarea unui individ, sau eliminarea unor inamici, si care nu extrapoleaza o anumita calitate a indivizilor sau o anumita calitate a inamicilor la genul uman, genocidul este comis impotriva tuturor purtatorilor unor anumite calitati ; sa spunem, calitatea de elita romaneasca. Cu alte cuvinte, sa spunem ca eu, ca responsabil intr-un domeniu de forta, intr-un regim penitenciar, imi propun ca acolo unde voi intilni un individ care imi sugereaza ca este cel mai bun chivot al calitatii respective, acolo eu trebuie sa actionez pentru a-l elimina ; o fac in afara oricarui determinism de natura penala. Numarul victimelor, in sine, nu mai conteaza ; bine, acest numar poate ajunge la dimensiunile holocaustului sau la cele 100 de milioane de victime ale totalitarismului inregistrate dupa incheierea oficiala a celui de-al Doilea Razboi Mondial… Eu am o teorie : ca acest razboi [al Doilea Razboi Mondial n.r.] a continuat printr-un al treilea razboi numit Razboi Rece. Caracterul odios al acestor crime vine din aceasta dorinta de a elimina pe orice cale pe purtatorii unei anumite calitati… ; aici era ceva clar de observat : calitatea de reprezentant, de elita din primul regim, si a priori vinovat pentru aceasta fidelitate abstracta.

Domnule profesor, cum ati caracteriza activitatea sistemului de justitie din Romania in ceea ce priveste procesele intentate fostilor membri ai aparatului represiv din regimul comunist, pentru ca atunci cind urmarim cronologia evenimentelor gasim o serie de neinceperi ale urmarii penale sau de respingeri a acuzatiilor? Va intreb acest lucru, deoarece se pare ca societatea doreste un moment purificator, o pronuntare a unei sentinte dupa care sa se spuna: „da, uite pe cineva condamnat pentru crimele comunismului, am scapat de aceasta povara”.

Aceasta este o idee care sugereaza si aparitia Tribunalului de la Nűrnberg, unde am constatat absenta unei ordini juridice pozitive, adica absenta unor norme juridice in sens pozitivist, dar s-a facut simtita prezenta unor valori jusnaturaliste. Fiecare societate are sistemul judiciar propriu de natura sa protejeze visele comune ale oamenilor: ideea de comuniune, de libertate, de echitate. Toate aceste cauze despre care vorbim au fost solutionate intr-o maniera deseori paradoxala datorita faptului ca juristii au fost si, inca sunt, formati intr-un cadru epistemologic, un cadru in care pozitivismul juridic este dominant. Daca noi, juristii, am fi fost formati intr-un cadru jusnaturalist, unul care pune in evidenta valorile juridice si mai putin regulile si principiile epistemologice, atunci, fara indoiala, ca ar fi aratat altfel modul de abordare a acestor cauze. Acum, asistam la un anumit melanj intre pozitivism si jusnaturalism. Din acest motiv, societatea romaneasca, in tandem cu Europa civilizata, incepe sa fie de acord ca, in legatura cu omuciderea, cu atit mai mult cu genocidul, sa nu mai opereze criteriul strict epistemologic al prescriptiei extinctive, ci sa primeze principiul jusnaturalist al realizarii justitiei oricind aceasta este posibila, prin prezenta subiectilor care au actionat impotriva umanitatii (si asta, numai pentru ca ei sa se ilustreze ca veritabili sustinatori ai regimurilor sau ai sefilor lor). Aceasta prezenta noua a jusnaturalismului, care vine, amplificata, si pe cale religioasa, aceasta dorinta de celebrare a vietii, a simbolurilor vivante ale vietii, care sint oamenii concreti, aceata dorinta de a salva valorile eterne, se fac resimtite, din fericire, in noua gandire juridica romaneasca ; ginditi-va, apoi, ca la un factor de prestigiu, ca declaratiile succesive ale drepturilor Omului sint produse ale jusnaturalismului care vorbeste despre universalitatea principiilor juridice naturale. Viata umana este universal valabila, indiferent de ce zona a planetei vorbim. Pozitivismul iti izoleaza faptele, le decontextualizeaza si ii trateaza, de regula, intr-o maniera reificanta pe indivizi, ca si cum ei ar fi niste obiecte. Prin pozitivism materialist avem tendinta sa spunem ca ”obiectul” acesta s-a aflat intr-un loc nepotrivit intr-un moment nepotrivit (…) ; ca atare si-a meritat destinul… Aceasta noua si usoara aculturare a valorilor universaliste in dreptul romanesc este vizibila astazi, cind se vorbeste ca, din punct de vedere al moralei publice, este inacceptabil sa banuim macar ca unii dintre concetatenii nostri au comis crime grave impotriva umanitatii si ca, in loc sa fie judecati, ei sint liberi. Judecata are o valoare benefica, in primul rind, pentru cel judecat, pentru ca el este scos din acest univers concentrationar, de natura psihologica, in care este hartuit de mlastinile groaznice ale scrupulelor amintite permanent de societate. Cu alte cuvinte, el nu a cunoscut inca aceasta purjare morala pe care o aduce cu sine orice ispasire. Uneori, aceste ispasiri sint frecventate simbolic chiar de catre cei care sint cei mai sfinti printre noi ; cunoasteti foarte bine tehnica autoflagelarii, stiti foarte bine cum taranul roman isi face cruce si spune „Doamne ma simt prea bine, cred ca e o mare vina sa ma simt fericit”, si atunci isi gaseste motive pentru ca lui sa nu-i mai fie atit de bine, pentru a se pastra in modestia firii. Eu cred ca, prin jusnaturalism, si dreptul romanesc si instantele romanesti se vor indrepta usor, usor, catre marele atribut moral al dreptului dintotdeauna, un atribut moral si jusnaturalist. Observati, cred, ca, in toata societatea romaneasca, se produce deja un reviriment moral, unul cultivat extrem de frumos de catre tineri : oameni echilibrati, oameni mai putin avari, oameni care se gindesc la dezvoltarea durabila a tarii, o dezvoltare pe temelii morale si transgenerationala ; oameni care nu mai ponegresc Romania, cum s-a facut in exces in anii 90, dimpotriva o vad ca pe un spatiu al copiilor lor, care sa traiasca in armonie, in fericire, in toleranta. Acestea sint semne imbucuratoare. Cu alte cuvinte, eu nu privesc aceste fenomene juridice si justitiare prin criteriul extrem de ingust al vendetei, pentru ca asta ar fi chiar trivial, ar fi o benigna razbunare tardiva. In Vechiul Testament si in legiuirile moderne, tot ceea ce reprezenta motiv de razbunare privata era purjat o data la sapte ani ; asta, ca sa-i incurajeze pe oameni sa inceapa o viata juridica demna, intr-o perfecta egalitate intre creditori si debitori ”noi”. Eu insumi am clamat, la un simpozion international, pentru ca sistemul de justitie sa fie independent si ferit de orice decizie din societate, ideea de cvasi-instantaneitate a procesului in raport cu o fapta oarecare. Societatea moderna, cu toate tehnicile si determinismele ei, are posibilitatea efectuarii acestui act de justitie, marcat nu doar de celeritate, ci de quasi-automatism judiciar. Celeritatea vizeaza, mai curind, derularea procesului. Aici, in teoria mea, este vorba de investirea quasi-concomitenta a instantelor, in raport cu momentul producerii faptelor, cu derularea unui proces. Vedeti, de altfel, ca, in ochii publicului, pana si responsabilitatea se dilueaza, actul de justitie nu mai are aceeasi importanta pe care ar fi putut-o avea cindva, in momentul producerii conflictului real. Pe de alta parte, asa cum deseori spun, aceste actiuni an avalul ”procesului comunismului” ar trebui sa respecte toate garantiile procesuale, procedurale si de fond. Noi trebuie sa clamam un stat al Oamenilor si al Justitiei in locul unui stat de drept care, de fapt, vizeaza buna distribuire a puterilor publice. Mie imi place foarte mult conceptia lui Jean Carbonnier, maestrul meu spiritual, care spunea, grosso modo, cam asa, ca „intr-un stat care isi respecta cetatenii acestia traiesc cu impresia ca nici macar nu exista organe de represiune, pentru ca nu prezenta lor este obsesiva pentru oameni, ci sursele binelui: scolile, locurile de munca, raporturile armonioase intre oameni, echilibrul social. Acestea sint surse ale binelui colectiv, ale fericirii colective, pe acestea le urmaresc oamenii”. Din pacate noi, din cauza vicisitudinilor istorice, traim intr-un registru al negativitatii de tip justitiar. Carbonnier spunea, in esenta, mai frumos, precum in sapientologia rustica romaneasca, cam asa, „ca nu este prea placuta ziua cind te intilnesti pe strada cu un judecator, cu un politist sau un preot pentru ca fiecare declanseaza in forul interior un fel de anamneza. Te gindesti : ”oare ce vina am ?” ; ii vezi pe ei ca pe niste institutii si, automat, iti trezesc acele ginduri care iti atribuie o anumita culpa”. Acest lucru nu este reconfortant atit pentru cei care in mod real sint vinovati, dar nici pentru cei nevinovati, pentru ca fiecare, intr-o doza sau alta, este un poltron. Toti avem sentimente care, in marile tiranii, sint cultivate ca sa dezbine. Sint atat de multe state conduse pe baza temerilor. Or, oamenii trebuie sa traiasca in afara temerilor. Oamenii trebuie sa traiasca cu farmec, cu gratie, cu optimism.

As face apel, daca imi permiteti la biografia dumneavoastra si v-as intreba: cum ati trait, ca judecator, momentul decembrie 1989?

Am participat la exaltarea generala, dar, in ceea ce priveste exercitarea intr-un spirit liber a profesiei mele si a ideilor justitiare, nu a fost un moment de trecere. Eu am constatat chiar degradari ulterioare. Am fost un privilegiat al sortii, fiind membru al unei instante cu reputatia de instanta foarte principiala si dedicata spiritului libertarian al Codului civil napoleonian. Este vorba de instanta suceveana care avea reputatia celei mai bune instante din Romania si unde noi, metodic, criticam multe decizii ale Curtii Supreme de atunci. Apoi, am fost avansat ca judecator militar si Armata dezvolta idei foarte frumoase, idei care martelau fetisismul ideologic. O sa vi se para cit se poate de sugestiva scena aceasta : in momentul in care ministrul Apararii, generalul Milea, a fost ucis, sau in momentul in care s-a difuzat stirea despre sinuciderea sa, ei bine, in acel moment, Presedintele instantei mele, domnul judecator Hoza, a luat de pe perete tabloul lui Ceausescu si l-a intors cu capul in jos si cu fata la perete spunindu-mi „Ei, Valeriu, poate in felul acesta o sa-i vina singele in cap si nu o sa mai procedeze cum procedeaza” (…). Va dati seama, el, ca presedinte, avea o responsabilitatea mult mai mare decit a celorlalti judecatori… Pentru mine, gestul acela a reprezentat chintesenta spiritului dominant din rindurile armatei, din rindurile oamenilor din justitie. Un judecator, aflindu-se in primul plan al conflictelor sociale, are, volens-nolens, o viziune de sociolog. El nu poate sa aiba o gindire obnubilata de sloganuri ideologice. Asa cum este judecatorul american, asa este si judecatorul roman, asa este si judecatorul francez, si asa mai departe. Toti acestia sint foarte buni cunoscatori ai realitatilor conflictuale dintr-un mediu social oarecare. Ei nu pot fi inselati, nu pot fi dusi usor in eroare, pentru ca, de regula, ei sint in mijlocul acestor conflicte sociale. Sint impartiali, sint arbitri, fara indoiala, sunt oameni legati de principii. Astfel, va imaginati si singuri cit de multe stiau judecatorii despre aceasta utopie in degringolada in momentul Revolutiei… Iar ei, ca adevarati gardieni al binelui public, al moralei, se aflau, fara indoiala, de partea binelui. Sentimentele lor erau cit se poate de favorabile schimbarii in bine, in revenirea la o normalitate visata. Si astazi ei spera in revenirea la o normalitate a vietii publice, astfel ca oamenii sa traiasca din nou cu dezinvoltura, sa se respecte din nou, sa dispara aceasta stare de suspiciune, de rea-credinta, sa reinvie buna-credinta sub toate formele ei, atit cele contractuale cit si cele ale moralei publice.

Ca o concluzie a celor discutate pina acum, ramine justitia un far calauzitor in acest fenomen, indiferent pe ce paliere se desfasoara el, in sensul in care exista o anumita decizie care sa duca la condamnarea unuia dintre acesti tortionari, credeti ca ar stimula oarecum activitatea pe celelalte paliere?

Justitia are, ca virtute principal, capacitatea de coagulare sociala; asta, pentru ca justitia a fost disputata de triburi atunci cind capeteniile triburilor au hotarit sa se uneasca formind statele moderne. Elementul primordial in realizarea actului de unificare a fost, deci,  justitia, care s-a transformat intr-o valoare sociala. In felul acesta, a fost depasita faza justitiarismului precar, numita faza razbunarii private. Justitia era o afacere privata, in care victima, daca putea, sau nu putea, razbuna o fapta savirsita de catre cineva din alt trib. Regilor, dintotdeauna, pe linga multe alte prerogative, li s-a recunoscut prerogativa suprema, aceea de judecatori. Aceasta a fost apoi transferata la pontifii cei mari, apoi la judecatorii de scaun (initial recrutati dintre aristocrati, ca o garantie de independenta, pentru ca apoi sa fie dintre aristocratii spiritului, la ”juristi” ; acestea erau cele mai nobile persoane cu pregatire juridica din cetate si totodata echidistante, aflate departe de conflict, astfel ca hotarirea lor sa fie bine receptata de catre toti cetatenii si, in felul acesta, sa se realizeze o coeziune sociala pe canavaua actului de justitie ; in timp de razboi, coeziunea sociala se realizeaza pe canavaua temerilor colective ; pe timp de pace, se realizeaza prin fericire si prin justitie, cu alte cuvinte nimeni nu o sa spuna ca apartenenta la o familie este un act de imunitate, toti vor trai cu impresia ca statul lor este unul al Justitiei si, prin asta, al moralei publice). Este foarte simplu, nu este nimic mai simplu decit sa acceptam lucrul acesta. Foarte multi tineri dintre cei care au plecat din Romania, si care, in timp, s-au izolat de Romania, au facut-o nu doar din cauza precaritatii economice, ci, de multe ori, din insuficiente morale in ceea ce priveste morala publica. Aproape, fiecare mineriada insemna un val de imigranti, de autoexil. Aproape, fiecare tratare neprincipiala a conflictelor din tara insemna o autoexilare. Multi au marturisit ca aceasta lipsa a unei justitii echilibrate si demne i-a facut sa plece. Avem nevoie de o justitie care sa fie exercitata intr-un mod intransigent, dar, fireste, cu toleranta si cu spirit independent si echidistant, o justitie nepolitizata, o justitie care sa functioneze ca aparat inexorabil, care sa nu cunoasca determinisme de ordin electoral. Sint si au fost in istorie state mult mai sarace; de fapt, stiti bine, Romania este o tara bogata, si are si o morala publica frumoasa, care face trimitere la stoicismul clamat de Seneca, sau mai mult, de catre imparatul filosof Marcus Aurelius: adica, esti foarte bogat, dar nu exhiba bogatia ta pentru ca vei incalca legea firii, modestia firii. Am citit despre acest comandament moral inculcat dacilor de catre preotii lor si, ulterior, de catre preotii crestini, astfel incit vedem in ce armonie morala se afla cei aparent saraci, cum ar fi taranii nostri, dar care sint atit de fericiti, de multumiti cu ceea ce ei au, pentru ca spun ca ”au tot ce le trebuie”, iar celelalte bogatii virtuale (ale solului, subsolului) ramin pentru generatiile viitoare, pentru a fi, acesta, si un liant trans-generational foarte frumos. In actul de justitie, ceea ce poarta o semnificatie formativa este dezbaterea in sine. Un act de justitie aduce fata in fata lumi cu valori morale si sociale diferite. Aceste dezbateri publice ii fac pe oameni, aderind sau nu la una dintre aceste lumi, sa se uneasca intr-o actiune didactica la o scara cel putin nationala. Acesta este elementul pasionant al actului de justitie, existenta unei dialectici vii pornind de la un caz concret, care, plecand de la un fapt concret, ramine in memoria colectiva. Romanii vor sa abrevieze, astazi, toate caile, traiesc o epoca a obligatiilor multiple, au tot mai putin timp si nu investesc in analiza sofisticata a acestor dialectici. Dar, atentie, condamnarea in sine este pur simbolica pentru majoritatea oamenilor. Cu alte cuvinte, este semnul ca o anumita viziune, sau o orientare morala este dominanta in momentul respectiv, iar acest semn este linistitor pentru oameni. Si, in plus, sa nu separam sanctiunea de persoana sanctionata. Judecatorul este atit de intelept incit contextualizeaza si sanctiunile. Acestea trebuie individualizate foarte bine. Dumneavoastra stiti foarte bine faptul ca un repros pe care il adresezi unui om foarte virtuos este atit de grav si poate chiar sa-l conduca la suicid, mai mult chiar decit o pedeapsa grava aplicata unui om insensibil la orice punitivitate. Marii intelepti ai cetatii, care sint judecatorii, trebuie mereu sa contextualizeze tot ceea ce judeca, viziunea lor trebuie sa fie mult mai ampla decit aceea determinata de fetisismul normativ. E imbucurator faptul ca scoala de drept romaneasca se decupleaza usor, usur, de acest tip primar, formalist si precar de intelegere a dreptului. Clamam cu totii prezenta unor judecatori culti, rafinati, intelepti, profunzi, perfect cunoscatori ai metodelor de interpretare, dar, in acelasi timp, cu viziuni de oameni senecti. Reputatia trebuie sa le-o ia mult inainte si sa-i fereasca de toti acesti triviali care vor incerca coruperea lor.

Interviu realizat de Alexandru D. Aioanei, Marian Hariuc

Valerius M. CIUCA, este profesor universitar doctor la Facultatea de Drept a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi (1990-2006); profesor asociat la Université du Littoral Côte d’Opale (LAB. RII) (2006); judecator la Tribunalul Uniunii Europene (2007-2011). Volume publicate: Procedura partajului succesoral (Ed. Polirom, Iasi, 1997); Lectii de sociologia dreptului, Ed. Polirom, Iasi, 1998; Lectii de drept roman, vol. I-IV (Ed. Polirom, Iasi, 1998-2001); Eseuri de hermeneutica juridica, vol. I (coord.) (Ed. Polirom, Iasi, 2002); Lectii de drept privat comparat. O introducere in hermeneutica organica a dreptului privat comparat, vol. I, Ed. Fundatiei „Axis”, Iasi, 2003 (Ed. Princeps); Mihai Eminescu. Incercare de patografie (coautor) (Ed. Junimea, Iasi, 2005); Lectii introductive de hermeneutica juridica (Ed. Fundatiei „Axis”, Iasi, 2005); Euronomosofia. Periplu filosofic prin dreptul european organic, Ed. Axis, Iasi, 2012.

Sursa: Revista Convorbiri Literare

Share this Post

About wkro

WOLTERS KLUWER ROMÂNIA este parte a grupului multinaţional Wolters Kluwer, cunoscut pe piaţa internaţională ca unul dintre cei mai mari furnizori de informație specializată, produse şi servicii dedicate profesioniştilor.