Testamentul in Epoca Postclasica romana. Testamentul privilegiat
Autor: Stefan GHEORGHIES
In sensul stravechi al termenului, notiunea de testamentul avea o semnificatie mult mai larga. Testamentul era Legea prin excelenta, legamantul prin definitie. Si cum legamantul ii este recunoscut, prin excelenta, tatalui, Regelui Ceresc si Regelui Pamantean, si el, testatorul ordinar, comun, va face un testament ca o copie fidela a promisiunii ultime, in registru uman. Cu trecerea timpului, sensul termenului a suferit diverse modificari in dreptul roman. Daca, in Epoca Veche era de neconceput jus testamenti factio in afara calitatii de cetatean roman a testatorului, in Epoca Clasica era suficient ca cineva sa poata exercita jus commercii (sa aiba capacitatea de a incheia acte juridice in conformitate cu normele quiritare) pentru a avea si dreptul de a face testament.
In Epoca Postclasica romana, dupa modelul pletorei functionaresti imperiale, si viata privata cunoaste un nou adaos de formalism. Doua categorii importante de testament se remarca in aceasta epoca: testamentele private si testamentele publice.
Majoritatea testamentelor erau opera indivizilor neasistati de autoritatile publice ale statului roman in perioada testarii. Testamentele facute in particular reprezentau regula. Criteriul general de divizare a formelor testamentelor private a fost acela al izvorului formal de drept caruia i se supuneau, astfel incat doua categorii sunt de retinut: testamentele olografe (privilegiate) si testamentele ordinare.
Testamentele privilegiate erau supuse unor norme exceptionale, in special datorita calitatii celor care testau, fie locului, fie circumstantelor in care erau incheiate. Starea de sanatate, varsta, precum si filiatia in care se aflau testatorii, respectiv succesorii au jucat un rol important in delimitarea testamentelor privilegiate. Vom face referire la principalele categorii de testamente privilegiate.
Testamentul orbului, in forma sa scrisa, trebuia incheiat in prezenta unui notarius sive tabularius (grefier) care, dupa consemnarea declaratiei de vointa, trebuia sa dea citire testamentului in prezenta a sapte martori. In forma sa orala, un al optulea martor trebuia sa consemneze in scris cele declarate de catre testatorul orb si sa aplice parafa (sigiliul), precum si semnatura pe documentul semnat si sigilat de catre ceilalti sapte martori.
Testamentul militarilor era guvernat de principiul minimal de valabilitate (era suficienta afirmarea vointei de a testa), daca circumstantele exceptionale permiteau acest lucru. O astfel de circumstanta era reprezentata de plecarea soldatului intr-o expeditie militara sau iminenta mortii in perioada anului de permisie care urma o conduita eroica. Cu titlu de exemplu, era retinuta ca valabila exprimarea declaratiei de ultima vointa prin scrierea cu propriul sange a testamentului, pe teaca spadei sau pe scut.
Testamentul bolnavului, din ratiuni de protejare a martorilor in fata pericolului contaminarii cu virusul provocator de boli contagioase, putea fi semnat de catre martori daca se reuneau concomitent.
Testamentul exceptional al functionarilor publici era guvernat de regula ca, in mod obisnuit, functionarii publici si alte categorii de persoane aflate in situatii asemanatoare nu puteau incheia testament privilegiat. Acest privilegiu le era recunoscut, insa, daca se aflau intr-o misiune sau intr-un serviciu ordonat in favoarea statului roman, situatii de natura a-i asimila militarilor.
Testamentul ascendentului catre copiii sai era valabil cu conditia de a nu viza alte persoane decat copiii testatorului in privinta impartirii patrimoniului. Cu toate acestea, alte dispozitii testamentare nu afectau valabilitatea testamentului privilegiat, dispozitii precum: legate particulare, instituiri de tutori, eliberari din sclavie. Ca si conditii de solemnitate erau cerute prezenta martorilor, sigilii, semnaturi ale tertelor persoane. Erau respectate conditii care faceau trimitere la continut, modul de scriere, datarea testamentului. Respectivele conditii vizau caracterul olograf (scrierea sa apartina testatorului sau cel putin semnatura sa); prezenta semnaturii la finele inscrisului olograf; datarea documentului sub semnatura privata; inserarea numelor copiilor instituiti ca erezi testamentari; precizarea cu exactitate si inscrierea prin cuvinte (cu litere, nu cu cifre) a cotelor-parti care le reveneau copiilor conform cu vointa testatorului (testamentul parentum inter liberos).
Sursa: Ciuca, Valerius M., Lectii de drept roman, vol. IV, editura Polirom, Iasi, 2001.
