Codul penal din 1865/ Codul penal din 1969. Principii generale
Autor: Stefan GHEORGHIES
Unirea Principatelor romane din 1859 a impus necesitatea unificarii legislative in domeniul penal. In Moldova era in vigoare Condica criminala din 1826, iar in Tara Romaneasca, in anul 1850, a fost promulgata Condica criminala si de procedura. Codul penal intrat in vigoare in 1865 a reusit intr-o oarecare masura unificarea legislativa penala; cu toate ca nu sunt grupate expres, se desprinde o separare a unei parti cu caracter general, care contine ansamblul de reguli juridice aplicabile tuturor infractiunilor, de o parte cu caracter special, unde sunt definite diferitele categorii de infractiuni, precum si sanctiunile acestora.
Codul penal adoptat la 21 iulie 1968 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969 cuprinde de adesemea doua parti: generala si speciala. Partea generala a Codului penal cuprinde principii generale, in timp ce partea speciala grupeaza intr-un numar de 10 titluri cele mai importante categorii de infractiuni. Schimbarile de natura politica, sociala, economica, au impus modificarea substantiala a acestui Cod, in fond, unul de natura comunista, incepand cu republicarea acestuia din 23 aprilie 1973, precum si o noua republicare, in temeiul Legii nr 140/1996, in Monitorul Oficial din 16 aprilie 1997. Modificarile si actualizarile aduse Codului penal insumeaza o lista impresionanta de decrete, legi si ordonante de urgenta, ultimul act normativ notabil fiind Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor.
Partea generala a Codului penal din 1865, desi avea lacune in privinta reglementarii anumitor institutii de baza ale dreptului penal (tentativa, concursul de infractiuni, recidiva, instigarea, reabilitarea), prezinta o serie de aspecte comune aplicabile tuturor cauzelor: categorii juridice de infractiuni, pedeapsa, responsabilitatea penala. Conceptul de reglementare era ilustrat de scoala clasica a dreptului penal, conform careia infractiunea este considerata ca fiind o legatura juridica intre lege si infractor si, ca atare, studiata detasat de conditiile economico-sociale. In privinta dreptului de a pedepsi, fundamentul acestuia se intemeia pe trilogia liberului arbitru, responsabilitatea morala si pedeapsa. Dat fiind si faptul ca legea penala nu continea prevederi cu privire la prevenirea fenomenului infractional, Codul nu prezenta – in afara de pedeapsa – niciun alt mijloc de prevenire sau care sa impiedice savarsirea infractiunii.
Inegalitatea sociala consacrata de legile penale anterioare a fost inlocuita cu egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii, principiu prezent si in programele politice; insa aplicarea acestei egalitati juridice era, in practica, departe a putea fi realizata. In ciuda tuturor acestor lacune si, in ciuda modificarilor ulterioare, Codul a ramas in vigoare pana la 1 ianuarie 1937. Legea de modificare a avut ca scop corectionalizarea mai multor crime, transformarea lor in delicte, ridicarea minimului si a maximului inchisorii si amenzii corectionale.
Codul penal din 1969, republicat, cu modificarile si actualizarile ulterioare, spre deosebire de Codul din 1865, prezinta o serie de principii fundamentale, care se desprind din lege, fiind expres formulate, sau din reglementarea institutiilor de baza ale dreptului penal. In doctrina, numarul si continutul acestor principii fundamentale insa reprezinta o chestiune controversata. In numar de sapte, acestea debuteaza cu Principiul legalitatii, inscris pentru prima oara in Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1789 de catre ideologii revolutiei franceze. In Codul penal roman, dispozitia din art. 2 se completeaza cu cea referitoare la principiul neretroactivitatii legii penale. Principiul legalitatii imbraca doua aspecte: legalitatea incriminarii – nu exista infractiune fara lege – nullum crimen sine lege, si legalitatea pedepsei si a masurilor care se pot lua in cazul savarsirii faptelor prevazute de legea penala – nulla poena sine lege (nu exista pedeapsa fara lege).
Principiul reactiei sociale impotriva infractiunilor implica apararea tuturor valorilor sociale care cad sub incidenta legii penale printr-un proces continuu al incriminarii faptelor ca infractiuni si aplicarea legii penale care culmineaza cu sanctiunile dispuse in mod definitiv de instantele de judecata.
Principiul umanismului rezida in faptul ca reglementarea penala trebuie sa porneasca de la interesele fundamentale ale omului. Egalitatea in fata legii penale, in stransa legatura cu principiul umanitar, nu-si gaseste o reglementare expresa in normele dreptului penal, egalitatea in fata legii avand o semnificatie deosebita in conditiile statului de drept. Infractiunea ca unic temei al raspunderii penale rezida din faptul ca nimeni nu poate fi tras la raspundere penala decat daca a savarsit o fapta prevazuta de lege ca infractiune. Principiul este consacrat in art. 17, alin (2), unde se prevede ca infractiunea este singurul temei al raspunderii penale. Principiul raspunderii penale personale implica faptul ca pot fi trase la raspundere penala numai persoanele care au savarsit o infractiune si care sunt vinovate de acestea.
Surse:
- Academia de Stiinte Sociale si Politice a Republicii Socialiste Romania, Istoria dreptului romanesc, Vol. II, Partea a doua, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1987.
- Boroi, Alexandru, Drept Penal. Partea Generala, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006.
