Injuria. Raspunderea pentru delictele indreptate impotriva persoanei in dreptul roman
Autor: Stefan GHEORGHIES
Termenul de injuria cunoaste o serie de semnificatii juridice, pornind de la fapta care este nu doar contrara Legii Aquilia, nu doar rezultatul unui abuz condamnabil din partea magistratului sau judecatorului, ci si una care nu se bazeaza pe o lege, si terminand cu faptul ca este una ilegala si care aduce atingere demnitatii unui om liber. In contextul raspunderii pentru delictele indreptate impotriva persoanei, injuria are sensul de paguba personala, mustrare nemeritate sau ocara, de infruntare malefica.
Lex Duodecim Tabularum cuprindea sfera faptelor de injuria, pe langa faptele de injuria comise prin viu grai (carmen famosum sau defaimarea, echivalentul infractiunii de denuntare calomnioasa din legislatia penala prezenta, respectiv accentatio, adica insultele propriu-zise) si alte trei categorii de delicte, precum:
– os fractum (fracturarea unui os, delict sanctionat prin amenda);
– membrum ruptum (delict ce putea fi reprimat si pe calea razbunarii private);
– alte diverse injuria (celelalte delicte mai putin grave prin consecintele lor, sanctionate prin amenda – poena).
Edictul pretorian a modificat, in functie de realitatile sociale ale vremii, modul de sanctionare a faptelor de injuria ce aduceau atingere: integritatii corporale, sanatatii, demnitatii sau onoarei victimelor. Gaius relateaza in Institutiunile sale cum au transformat pretorii delictele de injuria:
– pentru delictele simple de injuria, valoarea despagubirii era indicata de catre victima-reclamant, cu posibilitatea reducerii acesteia de catre judex;
– pentru faptele deosebit de grave, primejdioase pentru ordinea sociala, poena era fixata de catre insusi magistratul in functie de circumstante agravante precum: organul lezat – vulnere, locul comiterii faptei – loco, precum locurile publice, cum ar fi forum-ul Romei, teatrele.
Totodata, Gaius si compilatorii lui Justinian identifica circumstantele agravante capabile a transforma delictele de injuria din delicte simple in atroce (atrox). Este vorba de urmatoarele criterii:
– criteriul vulnerabilitatii (vulnere) organului corporal al victimei afectat prin fapta delincventului;
– criteriul intensitatii faptei agresorului (delictul comis de o persoana inarmata sau prin tortura fizica);
– criteriul rangurilor sociale ale victimelor (spre exemplu, lovirea patronului de catre libert, a lui pater familias de catre filius);
– criteriul locului si momentului comiterii delictului (imprejurari agravante: flagrantul delict, comiterea delictelor la adapostul noptii, savarsirea lor in locuri publice).
Echivalentul unui „proces penal” prin care delincventul era tras la raspundere era, in mare parte, afectat de posibilitatea partii vatamate de a opta, in mod irevocabil, intre o actiune publica (publicum judicium), penala, pentru crimen sau o actiune privata (privatum judicium), pentru delict. Toate aceste delicte si actiunile lor corespunzatoare au fost extrapolate, cuprinzand si alte situatii de fapt asemanatoare, comise prin violenta sau inselaciune. Astfel, in epoca clasica si mai cu seama in reglementarile justiniene sunt retinute ca delicte, nu doar faptele care sfidau legea, ci si acelea ce nu se bazau pe norme legale incalcate, dar erau totusi producatoare de daune, de prejudicii. Pe cale de consecinta, sensurilor cunoscute de injustitie comisa in mod intentionat si abuziv de catre judex sau de catre magistratul judiciar, i se adauga un nou sens delictual, acela de injuria contumelia, adica de: insulta, ultraj, calomnie sau afront voit pentru a leza demnitatea, onoarea, reputatia cuiva.
Aceste din urma delicte puteau fi comise in urmatoarele moduri:
– verbis (spre exemblu, defaimarea orala a cuiva intr-o multime de oameni);
– scripta (precum defaimarea sau calomnierea cuiva prin inscrisuri raspandite in public);
– re (spre exemplu, prin actiuni violente comise asupra cuiva, actiune de natura a-i afecta reputatia; erau cuprinse violarea de femei, compromiterea bunei ei reputatii prin alte acte materiale impudice).
In dreptul lui Justinian, delictele de injuria directe (care vizau in mod nemijlocit, direct, persoana victimei) puteau fi diferentiate de delictele indirecte (care urmareau acelasi scop de lezare a drepturilor personale ale victimei, insa pe o cale ocolita sau prin intermediari).
Intr-o maniera asemanatoare sunt tratate astazi unele delicte care au fost incriminate ca infractiuni sau contraventii in cadrul unor ramuri juridice precum dreptul penal sau dreptul administrativ-contraventional. Spre exemplu, Codul penal romana, in Titlul al II-lea, consacrat infractiunilor contra persoanei, cuprinde in cadrul mai multor capitole diverse infractiuni inspirate din dreptul roman. Metoda este comuna mai multor sisteme de drept europene. Si Codul penal francez, Titlul al II-lea (Crimes et delits contre les particuliers) cuprinde doua capitole, dintre care primul vizeaza des crimes et delits contre les personnes.
Sursa: Ciuca, Valerius M., Lectii de drept roman, Vol. III, editura Polirom, Iasi, 2000.
