Germania si Uniunea Europeana (III)

Wkro/ May 9, 2013/ Articole, Stiati ca?

Autor: Stefan GHEORGHIES

Ratificarea tratatului de la Maastricht in Germania s-a dovedit a fi o adevarata provocare. Principala problema ridicata era cea a iesirii marcii germane din peisaj, prin crearea Uniunii Monetare si Economice Europene. Dezbaterea Bundestagului s-a bazat pe patru teme mentionate de cancelarul Kohl in cadrul adresei sale catre Parlamentul German: Justitie si Afaceri Interne, o structura federala a Uniunii, Politica Externa si de Securitate Comuna, marirea puterii Parlamentului European si competente largite ale Comunitatii Europene. Au fost si critici la adresa lui Kohl, potrivit carora acesta din urma nu ar fi fortat impunerea corespunzatoare a intereselor Germaniei in cadrul negocierilor. In mare parte, opinia publica germana nu acorda incredere suportului viitor venit din partea Comunitatii Europene. La nivel national sondajele de opinie relevau faptul ca germanii aveau dubii in ceea ce privea stabilitatea monedei europene. O a doua categorie viza germanii care doreau o deschidere mai larga a Comunitatii catre Europa Centrala si de Est. O a treia categorie viza reticenta in ceea ce privea autoritatea Comunitatii Europene in luarea deciziilor. Se pastra in continuare elemental national, doar 10% dintre germani fiind in favoarea „autoritatii europene”^[1].

Ca urmare a introducerii monedei euro, era necesara discutarea urmatoarelor patru probleme: efectul macroeconomic asupra Uniunii Europene si a celorlate state; relatiile monetare externe; responsabilitatea si consecintele politice. Ca si in stabilirea criteriilor de convergenta, puterea si reputatia marcii germane au garantat faptul ca prevenirea inflatiei este deja inglobata in sistem. In afara de independenta bancilor centrale ale tuturor statelor membre, Tratatul de la Maastricht mai prevedea si ca limita de 3 procente din PIB pentru deficitul bugetar si 60% din PIB pentru datoria publica sa continue sa se aplice^[2]. Participarea Germaniei in cadrul luarii de decizii la nivel European este un exemplu clar al modului in care europenizarea afecteaza institutiile unui stat. Ca si compensatie pentru pierderea puterii, regiunile au primit putere de codecizie in cadrul negocierilor problematicilor. Pentru Germania europenizarea a dus la intarirea unui sistem institutional deja existent^[3].

Uniunea Europeana dupa Maastricht si influenta germana

Consiliul European intrunit la Amsterdam in 1997 a convenit nu numai asupra noului Tratat, dar si asupra Pactului de Stabilitate si Crestere Economica, pentru o coordonare mai stransa a politicilor statelor membre privind deficitul din sectorul public. Guvernul de centru-dreapta al Germaniei se afla inca la conducere la momentul respectiv si a insistat asupra ideii ca trebuie sa se consolideze prevederile antiinflationiste, stipuland ca deficitul de buget ar trebui redus la zero in perioadele de crestere economica pronuntata. Gerhard Schroder avea sa-l inlocuiasca nu dupa multe vreme pe Helmut Kohl in functia de cancelar, noul guvern german incepand sa sprijine politici ceva mai expansioniste, desi, fara sa abandoneze, predilectia traditionala a nemtilor pentru stabilitate^[4]. Teoria care sustinea moneda euro drept catalizator avea sa fie testata in primul rand si cel mai mult in Franta si in Germania. Germania era a treia economie din lume si principalul finantator al Uniunii Europene^[5].

In scopul prevenirii maririi diferentei in ceea ce privea capacitatea militara intre Europa si America, trebuiau facute modificari in situatia prezenta la acel moment. Se discuta despre schimbari majore in configurarea fortelor, iar pentru cei care nu detineau forte armate profesioniste, in recrutarea lor. Germania ar fi urmat sa angajeze forte profesioniste, sa imbunatateasca abilitatea institutionala a Europei, pentru a raspunde prompt la situatiile de criza si sa transforme politicile de aparare nationala in interventii active, sa achizitioneze tehnici de supraveghere prin satelit si armament de mare precizie. In contextul esecului din Kosovo si al continuei colaborari dintre NATO si statele member UE, pozitia Germaniei a subliniat faptul ca orice actiune militara trebuie sa fie autorizata de catre o larga coalitie, care sa includa si un numar mai ridicat de state mai mici din Europa. Nu s-ar putea vorbi de luarea de decizii care sa depaseasca continentul european, ci de salvari umanitare, de realizari si  de mentinere a pacii, subliniate de Uniunea Europeana Occidentala in 1992^[6].

Viziunea germana asupra Policitii Comune Externe si de Securitate vizeaza faptul ca fortele armate reprezinta o componenta fundamentala a prevenirii crizelor si conflictelor. In ciuda limitarii structurale UE/NATO si impactul acestora asupra abilitatii UE de a continua dezvoltarea Politicii Comune Externe si de Securitate, implicarea Germaniei a avut un rol decisiv inca din timpul cancelarului Adenauer. Politica generala a Germaniei de Vest a condus guvernele celorlalte state la politici cu multe exagerate in ceea ce privea multilaterismul si si-au definit scopurile in materia intereselor comune, si nu a celor nationale. Politica de Securitate Comuna a fost puternic influentata de pozitia Germaniei si de continua colaborare cu NATO. Perioada 1990-2007 a marcat nu numai schimbari majore in cadrul Uniunii Europene, dar a fost si o perioada care a subliniat rolul fundamental al Germaniei in cadrul Comunitatii Europene^[7].

Kohl a adus in discutie frecvent viziunea germana asupra integrarii Uniunii Europene si Uniunii Europene de Vest pe parcursul anilor ’90. In ciuda opozitiei britanice la integrarea ambelor institutii, Germania a continuat sa faca presiuni pentru integrarea lor pe termen lung si mediu, in scopul facilitarii mai aprofundate a discutiilor pe marginea Politicii Comune Externe si de Securitate intre statele member UE. Tratatale de la Nisa si Amsterdam au reprezentat succese pentru politica germana. De altfel, structura institutionala a Pactului pentru Stabilitate pentru Europa de Sud si Europa de Est a fost un exemplu bun. Schroder si Fischer au fost capabili sa prezinte o schita politica, elaborata la nivel national, care a primit aproape imediat sprijinul comunitatii internationale pentru modelul de reconstructie regionala. Insa Germania s-a confruntat si cu o serie de presiuni associate politicii externe si cu privire la implicarea sa in cadrul Politicii Externe Comune si de Securitate, iar cel mai mult a avut de suferit Ministerul Apararii germane. Cu toate aceastea opinia publica sprijinea actualele initiative, cu toate ca au fost si state reticente. Inca din anii ’90 si de la incidentul Kosovo opinia publica a demonstrat un sprijin in crestere pentru comunitatile europene. Germanii erau, in mare parte, in favoarea unei cooperari menite sa solutioneze crizele civile si sa ofere solutii diplomatice la provocarile ce tineau de politica externa, incercand sa evite pe cat posibil o implicare germana in gestionarea militara a crizelor^[8].

Germania – salvarea Europei?

Cancelarul Merkel, succesoarea lui Schroder, a dus o polica si mai apriga de aparare a intereselor nationale, cu toate ca Schroder nu era nici la randul sau un aparator al valorilor europene. Merkel s-a dovedit a fi in continuare o sustinatoare a pactului franco-german, iar in cazul mai recentei crize din Grecia, a subliniat rolul Germaniei in cadrul constructiei europene si a dat dovada de o putere polica europeana impresionanta. Conditiile impuse Greciei nu sunt dintre cele mai usoare, Germania fiind in continuare o aparatoare a stabilitatii economice, a inflatiei scazute si a disciplinei financiare. Cu toate ca s-au evitat confruntarile cu institutiile europene, negocierile avand loc direct cu presedintele francez in cazul problematicii grecesti, reactiile la adresa cancelarului nu au incetat sa apara^[9]. Aceasta noua atitudine, nascuta si din criza monedei euro, atrage dupa sine discutii referitoare la valorile pe care Germania le apara in trecut. Cu toate ca Germania nu are o politica monetara independenta, ci doar europeana, se doreste modificarea statutului acesteia de „buzunar al Europei”. Cu toate ca liderii germani au fost de acord cu integrarea europeana si cu valorile europene imediat dupa caderea Zidului Berlinului, nemtii doresc acum ca Tratatul de la Maastricht sa fie respectat fara derogari^[10].

Germania si Uniunea Europeana (II)