Atitudinea europeana prin care nu se formuleaza o trimitere preliminara

wkro/ January 14, 2014/ Articole

Despre oportunitatile dreptului Uniunii Europene in materia societatilor [comerciale]*

Rezumat

Judecatorul national, in cele ce urmeaza cel roman, are privilegiul si responsabilitatea de a aplica si de a interpreta dreptul Uniunii Europene in cauzele deduse judecatii. Cauzele din domeniul societatilor – in special din domeniul libertatii de stabilire si mai putin in privinta directivelor „societare” – au format obiectul unor solutii interesante, in Romania si in alte state. Desi situatiile nu sunt identice, asemanarea dintre o netrimitere din Romania si cauza Cartesio, ne indeamna la unele reflectii cu privire la participarea romaneasca la cooperarea jurisdictionala dintre instantele nationale si Curtea de Justitie a Uniunii Europene.

I. Introducere. Ce este atitudinea europeana?

Atitudinea europeana a judecatorului national presupune aplicarea corecta a principiilor si reglementarilor dreptului pertinent cauzei si interpretarea acestuia potrivit ierarhiei constitutionale a normelor juridice. Judecatorul national se afla la confluenta unor vointe ireconciliabile – dorinta justitiabililor de a castiga, respectiv vointa sa de a afla adevarul si a solutiona corect cauza. Judecatorul national se afla si in fata unui asediu al justitiabililor de a solutiona actiunea prin aplicarea dreptului Uniunii Europene si chiar prin formularea unei trimiteri pentru pronuntarea unei decizii preliminare. O provocare – intelectuala, fireste – se afla poate intr-un fragment dintr-o cauza cunoscuta a Curtii de Justitie „atunci cand […] aceste persoane pot sa sustina in fata instantelor nationale nevaliditatea actelor cu aplicabilitate generala si sa le determine pe acestea sa se adreseze Curtii de Justitie pe calea trimiterilor preliminare”[1] (s.n.). Instantele ar trebui sa fie determinate sa efectueze trimiteri preliminare doar pentru motive care tin de aplicarea si interpretarea dreptului si neluand in considerare alte motive – cum ar fi oportunitatea – sau contextul social, politic[2]. Curtea de Justitie a subliniat ca art. 267 TFUE „urmareste astfel prevenirea divergentelor in interpretarea dreptului [Uniunii Europene] pe care instantele nationale trebuie sa-l aplice, precum si garantarea acestei aplicari, oferind instantei nationale un mijloc de eliminare a dificultatilor pe care le poate ridica cerinta de a asigura efectul deplin al dreptului [Uniunii Europene] in cadrul sistemelor judiciare ale statelor membre”. Dificultatea aplicarii dreptului Uniunii Europene nu trebuie sa se limiteze la o jurisprudenta neunitara – pentru care ar exista remedii interne – cum ar fi recursul in interesul legii[3] – sau necunoasterea jurisprudentei Curtii[4], sau pentru motive care tin de competenta Curtii[5] sau intrebari inadmisibile[6] pentru nerespectarea dreptului UE care rezulta din tratat si din interpretarile Curtii in jurisprudenta sa. Cerinta aplicarii si interpretarii dreptului UE este o obligatie constitutionala (art. 148 din Constitutie), dar instantele trebuie sa aiba in vedere efectele unei trimiteri considerate de Curtea de Justitie ca fiind inadmisibile sau pentru care Curtea este necompetenta. Trebuie avute in vedere declansarea unei proceduri costisitoare (traducerea trimiterii in limbile oficiale, implicarea celorlalte state membre etc.) precum si imaginea si responsabilitatea judecatorului national. Refuzul trimiterii preliminare nu se constituie intotdeauna intr-o negare a dialogului intre instanta nationala si Curtea de Justitie[7]. Judecatorul national va face aplicarea principiului autonomiei procedurale, prin utilizarea instrumentelor prevazute in reglementarile nationale, precum ar fi suspendarea[8].

Referirea la oportunitate din Recomandarile CJUE[9],

II. Trei istorii si o scurta apreciere[10]

In 2008, o prima cerere dintr-o posibila „serie Cartesio”[11] pune la incercare abilitatea judecatorului roman. La Bucuresti o societate a solicitat Registrului Comertului inmatricularea in Romania, cu pastrarea personalitatii juridice dobandite in alt stat membru, respectiv in Italia[12]. In sustinerea cererii petenta a afirmat ca „nu poate nega societatii dreptul de a emigra din statul sau de resedinta, direct, doar in baza articolelor referitoare la libertatea de stabilire, art. 43, 44, 46, 48 din tratat” si a jurisprudentei Curtii de Justitie „pe care a considerat-o relevanta, respectiv cazurile (sic!) Daily Mail, Centros, Uberseeing, Inspire Art, sustinand ca, desi acestea nu au avut drept scop explicit transferul de facto al sediului social al unei societati comerciale dintr-un stat membru in altul, totusi, tangential, au concluzionat ca nu trebuie exclusa stabilirea primara”. Curtea de Apel Bucuresti[13] a mentinut rezolutia judecatorului delegat la Registrul Comertului. Curtea de Apel a aplicat principiul autonomiei procedurale, explicand convingator lipsa temeiului juridic pentru realizarea operatiunii solicitate.

„[I]n raporturile de drept international privat, judecatorul roman aplica legea romana, fata de care dreptul comunitar este prioritar, iar nu legea italiana. Practic, aspectele carora le sunt aplicabile dispozitiile legi italiene nu pot sa priveasca obiectul judecatii cererii de inregistrare in cauza, putand constitui obiectul aplicarii legii italiene in tara respectiva. Aceasta, inclusiv in ceea ce priveste eventuala lichidare a patrimoniului in baza acelei legi, avand drept consecinta nementinerea personalitatii juridice, legat de transferul sediului social cu mentiunea ca principiul simetriei nu prezinta o relevanta suficienta in cauza, iar cererea privind transferul sediului dintr-o tara in alta a avut in vedere si mentinerea personalitatii juridice pentru societatea comerciala petenta.

Oricum, nu acest aspect a constituit, in esenta, considerentul care a determinat respingerea cererii de inscriere de catre judecatorul delegat, ci acela privind inexistenta dreptului de libera circulatie/stabilire a societatilor comerciale constituite potrivit legislatiei unui stat membru al UE in sensul de a isi transfera sediul social intr-un alt stat membru, atat in raport cu legislatia romana cat si cu dreptul comunitar”.

Dupa ce analizeaza fiecare cauza din jurisprudenta invocata de petent[14], instanta a decis ca nu suntem nici intr-o situatie discriminatorie.

„[N]u creeaza o situatie discriminatorie intre persoanele fizice si cele juridice, ci a avut in vedere ca extinderea libertatii de stabilire prevazuta de [art. 49 TFUE] tratat pentru persoanele fizice si la societatile comerciale constituite in conformitate cu legislatia statelor membre in care isi au sediul social trebuie avuta in vedere nu in mod similar ci adecvat, corespunzator ratiunilor si scopurilor diferite existente in raport cu acestea din urma pentru instituirea dreptului respectiv”.

O alta experienta, de la Timisoara este invocata direct cauza Cartesio, analogie care a fost inlaturata motivat de catre instanta. Astfel, o societate inregistrata in Italia a solicitat inmatricularea in Romania, cu pastrarea personalitatii juridice dobandite in alt stat membru, dar prin dizolvarea societatii din primul stat. In toate situatiile examinate instantele nationale au pus accentul pe legislatia europeana, in special pe interpretarea Curtii de Justitie si pe neaplicarea Regulamentului referitor la societatile europene:[15] „regulile aplicabile societatii europene nu se pot aplica si transferului de sediu al societatilor cu raspundere limitata infiintate in conformitate cu legea nationala a statelor membre, avand in vedere ca Legea nr. 31/1990 nu contine dispozitii specifice in aceasta privinta”[16].

In hotararea recenta, Tribunalul Brasov[17] a solutionat cererea de admitere a inregistrarii hotararii adunarii generale prin care o societate inmatriculata in Romania isi muta sediului social in Gibraltar, societatea urmand a fi „radiata din evidentele Registrului Comertului Brasov, urmand a fi inregistrata la autoritatea competenta de la noul sediu social, fara a interveni pierderea personalitatii juridice, dizolvarea, ori lichidarea acesteia”. Instanta a analizat propria sa competenta de a aplica cu prioritate dreptul Uniunii Europene[18], a reafirmat obligatiile constitutionale[19], conchide ca este aplicabila cauza Cartesio[20] – dar pentru a respinge cererea, si in elaboratul sau raspuns motiveaza neaplicarea dispozitiilor tratatului si a jurisprudentei in sensul admiterii cererii[21].

III. Concluzii

Instantele romanesti s-au confruntat cu experiente noi, europene, in materie societara, pe care le-au solutionat in acord cu dreptul Uniunii Europene. Doar in prima speta, a Curtii de Apel Bucuresti s-a pus problema trimiterii preliminare, insa instanta a considerat ca institutia judecatorului delegat de la acea data nu se constituia intr-o „instanta” in sensul art. 267 TFUE (contrar hotararii Cartesio, de altfel). In celelalte situatii nu s-a ridicat problema trimiterii preliminare, dar consideram ca aplicarea dreptului in cauzele de acest tip se poate face fara apelul la trimitere preliminara. De altfel, nu exista motive temeinice – legislative – care sa ne puna in situatia unei reviriment Cartesio. Instantele nationale si inainte si dupa Cartesio au avut in vedere legislatia aplicabila – faptul ca dispozitiilor Legii 31/1990 nu i se opun reglementari ale Uniunii Europene care sa o faca neaplicabila, precum si accentul pus pe existenta unui instrument european – societatea europeana – dar care nu era aplicabil cauzelor deduse judecatii.

Publicat in Revista Forumul Judecatorilor, nr. 2/2013, p. 246-251.



* Acest articol este parte a proiectului de cercetare IADUER realizat de Asociatia romana de drept si afaceri europene (www.ardae.ro), Centrul de Studii de Drept European al Institutului de Cercetari Juridice al Academiei Romane (www.csde.ro) si Asociatia Forumul Judecatorilor din Romania (www.forumuljudecatorilor.ro). Detalii despre acest proiect de cercetare: www.iaduer.ro.

[1] Cauza 294/83, Parti écologiste ‘Les Verts’/Parlamentul European, ECR [1986], pct. 23.

[2] Inevitabil judecatorul national va formula trimiteri preliminare pentru motive care au legatura cu activitatea altor institutii ale statului [cum a fost de exemplu, in intrebarea preliminara din cauza C-310/10, Agafitei si altii, hotararea din 7 iulie 2011, Rep. 2011 p. I-5989, referirea la o decizie a Curtii Constutionale,]

[3] Decizia nr. 24/2011 din 14 noiembrie 2011 publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1 din 03 ianuarie 2012 privind recursul in interesul legii ce formeaza obiectul Dosarului nr. 9/2011.

[4] A se vedea pct. 16 din cauza C-430/12, Luca, ordonanta Curtii din 11.07.2013 („Astfel, raspunsurile la intrebarile adresate de instanta de trimitere pot fi in mod clar deduse din jurisprudenta Curtii, in special din Hotararea din 5 octombrie 2010, Elchinov (C‑173/09, Rep., p. I‑8889)”).

[5] De pilda, solicitarile de interpretare a Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (C-134/12, Corpul National al Politistilor, ordonanta Curtii din 10 mai 2012, nepublicata in Rep.; sau in prima intrebare din cauza C-371/13, SC Schuster & Co Ecologic); „Curtea nu este competenta sa se pronunte cu privire la interpretarea unor dispozitii de drept international care sunt obligatorii pentru statele membre in afara cadrului dreptului Uniunii” (C-134/12, loc. cit., pct. 14).

[6] De exemplu, „decizia de trimitere trebuie sa indice motivele exacte care au determinat instanta nationala sa reflecteze asupra interpretarii dreptului Uniunii si sa considere necesar sa adreseze Curtii intrebari preliminare” – cu privire la intrebarea a doua din cauza C-79/12, Mora IPR, hotararea din 21 februarie 2013, nepublicata inca in Rep., sau  „instanta nationala sa indice motivele exacte care au determinat‑o sa reflecteze asupra interpretarii anumitor dispozitii ale dreptului Uniunii si sa aprecieze ca necesar sa adreseze intrebari preliminare Curtii”, in cauza C-627/11, Augustus, ordonanta din 27 noiembrie 2012, nepublicata in Rep., pct. 9.

[7] Pe larg: Mihai Sandru, Mihai Banu, Dragos Calin, Refuzul instantelor nationale de a trimite intrebari preliminare. Jurisprudenta romaneasca, Ed. C. H. Beck, 2013; Daniel Mihail Sandru, Constantin Mihai Banu, Dragos Alin Calin, Rolul activ al judecatorului, dreptul la un proces echitabil si refuzul efectuarii unei trimiteri preliminare. Perspectiva Curtii Europene a Drepturilor Omului si exemple din jurisprudenta romaneasca, RRDE, nr. 3/2013.

[8] Daniel Mihail Sandru, Constantin Mihai Banu, Dragos Alin Calin, Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al Uniunii Europene si experiente ale sistemului roman de drept, C.H.Beck, 2013, p. 431.

[9] Recomandari in atentia instantelor nationale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (2012/C 338/01) , JO, C 338, 6.11.2012.

[10] Cauzele mentionate in aceasta sectiune, mai putin cea din 2013, provenita de la Tribunalul Brasov, sunt publicate si comentate pe scurt in volumul: Mihai Sandru, Libertatea de stabilire a societatilor comerciale in Uniunea Europeana. Culegere de jurisprudenta si legislatie, Ed. Tribuna Economica, 2011.

[11] Prin cauza Cartesio – C-210/06, hotararea din 16 decembrie 2010, Rep. 2008 I-9641, Curtea de Justitie a statuat ca, „[i]n stadiul actual al dreptului [Uniunii Europene], articolele 43 CE [in prezent, art. 49 TFUE] si 48 CE [in prezent, art. 54 TFUE] trebuie interpretate in sensul ca nu se opun unei reglementari a unui stat membru care interzice unei societati constituite in temeiul dreptului national al acestui stat membru sa isi transfere sediul in alt stat membru, pastrandu-si totusi calitatea de societate supusa dreptului national al statului membru in conformitate cu a carui legislatie a fost constituita”.

Beneficiile societatilor aduse de libertatea de stabilire sunt atat de natura fiscala cat si economii realizate din evitarea birocratiei. Referitor la beneficiile libertatii de stabilire, a se vedea si volumul: Péter Metzinger, Zoltán Nemessanyi, András Osztovits, Freedom of establishment for companies in the European Union, Ed. CompLex – Wolters Kluwer csoport, Budapesta, 2009, 206 p. si recenzia din  RRDE nr. 6/2011 [Dl. Peter Metzinger a fost avocatul societatilor Cartesio si Vale.]

Cu privire la eforturile Comisiei in materia societatilor, a se vedea: Mihai Sandru, Raport privind starea societatilor comerciale in Uniunea Europeana: modificari esentiale sau cosmetizari conjuncturale?, Analele Universitatii Crestine „Dimitrie Cantemir”. Seria Drept, 2007 [a aparut in 2009], Ed. ProUniversitaria; de altfel, e greu de crezut ca vorbind strict despre oportunitatea trimiterii, exista o persoana care isi permite sa astepte aproape 5 ani pentru aprobarea functionarii unei sucursale, cum s-a petrecut in cauza Centros. A se vedea si, Mihai Sandru, „Centros“ (C-212/97) – reper al libertatii de stabilire a societatilor comerciale in U.E., Euroconsultanta, nr. 3/2007.

Pentru ultimele evolutii, a se vedea si cauza Vale, C-378/10, hotararea din 12 iulie 2012, nepublicata in Repertoriu, precum si articolul, scris inainte de pronuntarea Curtii de Justitie, Mihai Sandru, Libertatea de stabilire a societatilor comerciale. Posibile efecte ale cauzei VALE, C-378/10, pendinte, asupra practicii instantelor romane, RRDE – Revista Romana de Drept European (Wolters Kluwer Romania) nr. 3/2012, p. 124-130.

[12] Mentiunea nr. 84953/07.04.2008, publicata in Mihai Sandru, op. cit., Editura Tribuna Economica, 2011.

[13] Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a Comerciala, decizia comerciala nr.1060R/2008, in volumul Mihai Sandru, op. cit., Editura Tribuna Economica, 2011.

[14] A se vedea si Daniel Mihail Sandru, Aspecte privind realizarea pietei interne prin instituirea libertatii se stabilire a societatilor comerciale, Studii si Cercetari Juridice, anul 2 (58), nr. 1, 2013.

[15] Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 al Consiliului din 8 octombrie 2001 privind statutul societatii europene (SE), editie speciala in limba romana capitol 06 volum 04 p. 113 – 133.

[16] Curtea de Apel Timisoara, decizia civila nr. 1131/2009, publicata in Mihai Sandru, op. cit., Editura Tribuna Economica, 2011.

[17] Tribunalul Brasov, Sectia a II-a civila, de contencios si fiscal, sentinta civila nr. 206/C, sedinta Camerei de Consiliu din data de 29.01.2013, nepublicata.

[18] „Art. 49 si 54 din TFUE ce reglementeaza libertatea de stabilire prevad interdictii clare, neconditionate si precise, care nu necesita vreun act de transpunere in legislatia nationala si, fata de aceste norme, statul roman nu a exprimat nici o rezerva.” Trebuie adaugat ca nu exista posibilitatea „rezervei” fata de tratatele unionale, ca in dreptul international public, ci se poate realiza direct in textul acestora exceptii fata de un stat. Cum principiile prevazute la art. 49 si 54 TFUE sunt libertati fundamentale si pentru care nu exista exceptii. Pe de alta parte dispozitiile tratatelor nu trebuie transpuse in legislatia nationala (ca in cazul directivelor), ci trebuie interpretate si aplicate direct.

„Fata de acest continut al art. 49 si 54 din TFUE, prin raportare si la practica CJUE (cauza 2/74, Reyners), este incontestabil ca aceste norme au efect direct vertical in ordinea juridica nationala si pot fi invocate direct in fata instantelor nationale de catre persoanele fizice sau juridice.”

[19] “[i]n raport cu dispozitiile art. 148 din Constitutia Romaniei, tribunalul constata ca are obligatia aplicarii cu prioritate a dreptului comunitar fata de dreptul intern, incepand cu data dobandirii de catre statul roman a calitatii de membru al Uniunii Europene –1.01.2007. Aceasta reglementare nationala de rang constitutional corespunde practicii consacrate de CJUE care a statuat asupra principiului prioritatii ordinii juridice a Uniunii (comunitare) si asupra obligatiei judecatorului national de a aplica aceste norme daca normele nationale sunt contrare celor comunitare”.

[20] „[I]n lipsa unei definitii uniforme date de dreptul [unional al] societatilor care pot beneficia de dreptul de stabilire in functie de criteriul unei legaturi unice care sa determine dreptul national aplicabil unei societati, problema daca art. 43 TCE se aplica unei societati care invoca libertatea fundamentala consacrata de acest articol […] constituie o chestiune prealabila care, in stadiul actual de dezvoltare al dreptului [Uniunii] poate fi solutionata numai de dreptul national aplicabil” (pct. 109).

[21] „CJUE – instanta unica de interpretare a normelor comunitare – a stabilit ca statele membre sunt libere sa determine modul de constituire, functionare si incetare a societatilor, fiind permisa instituirea unor restrictii in cazul in care societatea intentioneaza sa isi mute sediul social intr-un alt stat membru, cu pastrarea legislatiei nationale, respectiv cu pastrarea personalitatii sale juridice determinata conform normelor nationale.” CJUE nu este instanta unica de interpretare a normelor Uniunii Europene, pentru ca si judecatorul national interpreteaza normele UE, cum de altfel face instanta (care se refera la comunitar, inca, in 2013, dar este o eroare materiala).

Share this Post

About wkro

WOLTERS KLUWER ROMÂNIA este parte a grupului multinaţional Wolters Kluwer, cunoscut pe piaţa internaţională ca unul dintre cei mai mari furnizori de informație specializată, produse şi servicii dedicate profesioniştilor.