Care sunt punctele slabe ale legislatiei romanesti a muncii?
Revista Romana de Dreptul Muncii: Care sunt punctele slabe care trebuie remediate acum in legislatia muncii, unde mai trebuie lucrat si dezvoltat?
Ion Traian Stefanescu: Impotriva a ceea ce se crede in mod obisnuit – din diverse ratiuni – perspectiva nu este suficient de clara. Jaloanele de baza si multe reglementari concrete, chiar majoritatea lor – cu deosebire in domeniul dreptului individual al muncii – sunt corespunzatoare, in prezent, cerintelor unei economii de piata din Europa.
In aceasta perioada se implineste un deceniu de la adoptarea actualului Cod al muncii. O perioada istoriceste scurta in cadrul careia s-au operat doua randuri de modificari majore (in 2005 si in 2011). Este insa regretabil ca ambele s-au produs fara o analiza suficient de temeinica, fara larga consultare a specialistilor, fara o documentare aprofundata de drept comparat (indeosebi in domeniile in care Uniunea Europeana nu este competenta – salarizare, organizare sindicala si patronala, greva, lock-aut – domenii in care experienta legislativa a altor state poate fi deosebit de utila).
Si consultarea partenerilor sociali a lasat de dorit, fenomen manifestat flagrant in anul 2011 cand opiniile miscarii sindicale au fost, practic, ignorate, ceea ce este de neadmis.
Dreptul muncii nu se poate dezvolta izolat ci in concordanta cu celelalte ramuri de drept. Or, abia acum se poate afirma ca se aseaza intr-adevar pe baze noi intregul drept romanesc care a devenit un sistem propriu unei societati de tip capitalist.
Esafodajul legislatiei muncii este supus unor presiuni care izvorasc din realitatile economico-financiare, din cerintele pietei interne a muncii si din convingerile (ideologice si politice) ale celor care guverneaza. Nu sunt de neglijat ci, dimpotriva, se impun avute in vedere si exigentele care deriva din evolutia economiei globale.
Sunt in momentul de fata o serie de modificari si completari – pe care le-as denumi „curente” – care ar trebui aduse legislatiei muncii si care nu afecteaza insasi substanta sa. Nu le enumar deoarece ele au fost analizate in doctrina juridica in ultimii aproape doi ani, inclusiv cele care au izvorat, in acelasi interval, din practica judiciara. Asupra solutiilor legislative consacrate exista, in genere, opinii convergente.
Criza economico-financiara – globala si ea – a deschis o noua pagina inca neintoarsa complet cu privire la perfectionarea reglementarilor referitoare la raporturile de munca. De aceasta data este vorba despre modificari legislative de esenta care, odata acceptate in integralitatea lor, ar schimba insasi orientarea legislatiei muncii.
Asa cum este cunoscut, a fost lansata, cu titlu de necesitate, ideea flexisecuritatii, formulata atractiv, dar care a incorporat si incorporeaza un potential negativ pentru cei multi, pentru cei care presteaza munca. Dincolo de certa necesitate a unor reglementari legale mult mai elastice, flexisecuritatea a urmarit, din pacate, de la inceput, precarizarea situatiei salariatilor, diminuarea parghiilor legale de asigurare a protectiei lor.
Se sustine ca – alaturi de alte masuri – efectele crizei economico-financiare nu ar putea fi inlaturate, chipurile, fara a se extinde, considerabil, sfera de comanda patronala. Este, in fond, o ofensiva impotriva drepturilor salariatilor, drepturi obtinute, inclusiv cu sacrificii, de-a lungul intregului secol trecut si nu numai. O ofensiva sustinuta de organizatiile si organismele internationale, indeosebi de cele bancare si economico-financiare. Rezista insa, prin pozitii rezonabile, cu mari greutati si cu pretul uni relativ blocaj – Organizatia Internationala a Muncii. O reduta care la aproape un secol de la crearea sa se vede nevoita sa apere prin toate mijloacele legitime drepturile tuturor categoriilor de personal in corelatie cu interesele patronale rationale.
Ideea flexisecuritatii a fost imbratisata destul de facil de o parte a doctrinei de specialitate de la noi care – lipsita de o solida pregatire economica, de o experienta sociala adecvata – a sesizat tarziu fondul real al problemei si anume faptul ca se manifesta din plin o noua etapa a eternei confruntari dintre munca si capital.
Anul 2011 a fost din acest punct de vedere, al legislatiei muncii, un an al succesului patronal. Dar, cursul sinusoidal, probat in decenii, al reglementarilor legale in materia muncii trebuie sa mearga inainte; este necesar sa fie avuta in vedere necesitatea ocrotirii drepturilor angajatilor, sa se reechilibreze, in acest fel, situatia partilor raporturilor de munca. Tocmai acest echilibru rezonabil constituie fundamentul real al unei paci sociale de durata.
Asa cum demonstreaza experienta istorica, munca si capitalul pot colabora, fara convulsii de proportii si deosebit de grave, numai daca se asigura, in mod real, satisfacerea cerintelor ordinii publice sociale, daca se armonizeaza judicios, prin negociere, interesele partilor raporturilor de munca.
Tendinta de a se extinde masiv actele obligatorii ale angajatorului prin care sa se modifice unilateral conditiile de munca, de a se afecta stabilitatea in munca, de a se diminua garantiile legale si masurile de protectie impotriva concedierii pentru motive care nu tin de persoana salariatului, nu trebuie acceptata. Dreptul muncii a fost, este si se impune sa fie in continuare un drept de protectie a salariatilor – caracteristica specifica relatiilor de munca in raport cu dreptul civil (sub aspectul acelor raporturi civile care presupun si ele prestarea unei munci).
Altminteri, ca principiu, cu observarea limitelor configurate mai sus, este necesar ca, mai ales conditiile concrete ale prestarii muncii sa fie lasate, pe un plan larg, la latitudinea negocierii partilor contractelor colective si individuale de munca.
Metodologic – cu toate ca sperantele mele de a vedea realizat un astfel de deziderat s-au diminuat – pledez, in continuare, ca si initial, in 2003, pentru un Cod al muncii realmente cuprinzator. Substanta Codului, a Legii nr. 62/2011, Legii nr. 279/2005 a uceniciei la locul de munca, Legii nr. 467/2006 privind stabilirea cadrului general de informare si consultare a angajatilor, Legii nr. 67/2006 privind protectia drepturilor salariatilor in cazul transferului intreprinderii, al unitatii sau unor parti ale acestora, Legii nr. 319/2006 a securitatii si sanatatii in munca si a altor legi ar trebui sa constituie un drept comun al muncii la care sa se adauge reglementarile speciale pe categorii de personal.
Extras din Interviul cu dl. prof. univ. dr. Ion Traian Stefanescu, Dreptul muncii – vocatie si viziune, publicat in Revista Romana de Dreptul Muncii nr. 2/2013.
