Codul penal din 1865/ Codul penal din 1969. Categorii de infractiuni

wkro/ ianuarie 22, 2013/ Articole

Codul penal din 1865 Codul penal din 1969Autor: Stefan GHEORGHIES

Cartea a II-a a Codului penal din 1865, intitulata „Despre crime si delicte in special si despre pedepsele lor”, cuprindea dispozitii prinvind incriminarea in cadrul urmatoarelor grupe de infractiuni: crime de inalta tradare (titlul I), crime si delicte in contra Constitutiei (titlul II), crime si delicate contra intereselor publice (titlul III) si crime si delicte contra particularilor (titlul IV). Cartea a III-a a fost consacrata contraventiilor politienesti si pedepselor lor.

Infractiunea era reglementata in mod expres drept „o actiune sau inactiune socotita doloasa sau culpoasa si pe care legiuitorul a sanctionat-o penaliceste”. In dispozitiile preliminare ale Codului, s-a adoptat clasificarea tripartita a infractiunilor in crime, delicte si contraventii, s-a consacrat principiul legalitatii incriminarii si a pedepsei si s-au inscris unele dispozitii cu privire la aplicarea in timp si spatiu a legii penale. Insa aceasta clasificare a nascut controverse in doctrina. Din analiza art. 1 reiese ca pedeapsa era aceea care determina natura infractiunii: „infractiunea ce se pedepseste cu munca silnica… se numeste crima”. In afara de pedeapsa, nu se putea deduce unde se savarseste crima si cand incepe delictul, unde se sfarseste aceasta si unde incepe contraventia.

Codul penal din 1969 a consacrat pentru prima oara o definitie generala a infractiunii in art. 17, ca fiind „fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala”. Din examinarea definitiei se constata ca fenomenul infractional imbraca cinci aspecte: material, uman, moral, politic si juridic.

Revenind la Codul penal din 1865, o larga prezentare au avut-o in titlul III crimele si delictele contra intereselor publice. In acest sens, cap. I era destinat falsificatorilor (de moneda, sigilii, certificate etc), iar cap. II crimelor si delictelor comise de functionarii publici in exercitiul functiunii lor. Cap. III se referea la tulburarile aduse ordinii publice de catre fetele bisericesti, iar in cap. IV la rezistenta, nesupunerea si alte necuviinte in contra autoritatii publice. Cu privire la acest capitol, retine atentia textul art. 90 – intalnit si in Codul de procedura penala, in Legea monopolului tutunului (art. 83), conform caruia, sub sanctiunea inchisorii si a dezdaunarii, orice comandant sau ofiter de ostire, precum si orice functionar care avea forta publica era obligat – dupa o legala cerere facuta de catre autoritatea civila – „a intrebuinta puterea ce are sub ordinele sale”.

Codul penal din 1865 reglementa modul de pedepsire a tentativei (tentativa de crima si tentativa de delict), a concursului de infractiuni, recidivei, complicitatii, circumstantelor atenuante, a cauzelor ce apara de pedeapsa. Intre cauzele care inlatura dolul sau culpa erau prevazute inconstienta infractorului si constrangerea lui. Doctrina sustinea ca subiect activ este omul deplin constient si nesilit. Codul penal facea referirire si la etate (art. 61-65), la nebunie (smintire) si la orice stari de pierdere a ratiunii, independent, de vointa faptuitorului (art. 57).

Intre cauzele ce apara de pedeaspa sau micsoreaza pedeapsa (titlul VI) era prevazuta legitima aparare (art 58). Legiuitorul prevede si existenta altor „cauze de scuze”; acestea urmau a fi lasate la aprecierea juriului sau a judecatorului corectional, cauze pe care le denumeste si „circumstante atenunate”. In art. 255, spre exemplu, in sectiunea intitulata „omucideri, raniri si loviri care nu sunt calificate nici crime, nici delicate”, legiuitorul consacra prevederea conform careia nu se considera nici crima, nici delict cand omuciderea, ranirile si lovirile erau „ordonate de lege si comandate de autoritatea legitima”.

In privinta conflictului legilor penale in timp, Codul penal din 1865 prevedea in art. 2, alin. (2), ca ori de cate ori o lege, fie veche, fie noua, era favorabila infractorului, acea dispozitie se va aplica. In privinta conflictului legii penale in spatiu, principiul mixt a fost cel prevazut, in forma integrala, in ceea ce priveste teritoriul, cu unele exceptii, in privinta principiul personalitatii, in sensul ca infractorii, desi in strainatate fiind, puteau fi urmariti pentru faptele lor comise acolo unde se aflau.

Codul penal inca in vigoare prezinta o serie de cauze care inlatura caracterul penal al faptei. Intre acestea, distingem intre cauze care inlatura pericolul social, cauze care inlatura vinovatia si cauze care inlatura prevederea faptei de catre legea penala. Privitor la a doua categorie, a cauzelor care inlatura vinovatia, enumeram: legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea fizica si cea morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia, minoritatea si eroarea de fapt.

Circumstantele atenuante, facand o scurta comparatie cu prevederile Codului din 1865, sunt definite si enumerate in Codul in vigoare (art. 73) – circumstante atenuante legale: depasirea limitelor legitimei aparari, depasirea limitelor starii de necessitate si provocarea. Circumstantele atenuante judiciare sunt realitati obiective pe care instanta de judecata le poate constata, fara a avea insa caracter atenuant – aplicare facultativa.

Surse:

  1. Academia de Stiinte Sociale si Politice a Republicii Socialiste Romania, Istoria dreptului romanesc, Vol. II, Partea a doua, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1987.
  2. Boroi, Alexandru, Drept Penal. Partea Generala, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006.
Share this Post

About wkro

WOLTERS KLUWER ROMÂNIA este parte a grupului multinaţional Wolters Kluwer, cunoscut pe piaţa internaţională ca unul dintre cei mai mari furnizori de informație specializată, produse şi servicii dedicate profesioniştilor.