Cultura judiciara
Articol publicat in revista Pandectele Romane nr.3/2015. Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUTU
Ca parte componenta a culturii juridice si, in plan mai larg, intr-o anumita masura, a celei generale a omului post-modern, cultura judiciara dobandeste o importanta deosebita intr-o perioada in care justitia si statul de drept sunt asumate si afirmate ca valori prioritare ale societatii. Dezvolta mult timp in termenii traditiilor nationale, dar fara a exclude contributii majore ale influentei modelelor dominante, aceasta cunoaste transformari importante in contextul proceselor de integrare regionala si afirmare a noii mondializari. Convergentele si intrepatrunderile dintre sistemele occidentale dominante – de common law si, respectiv, cel de drept continental-european – genereaza si la nivelul sistemelor si culturilor judiciare o tendinta din ce in ce mai accentuata de apropiere si uniformizare.
Lato-sensu cultura judiciara a unei tari cuprinde nu numai practicile tribunalelor si reprezentarilor actorilor acestora, dar si realitatile sociale aferente. Ea intemeiaza autoritatea si confera prestigiul justitiei in fiecare tara. De aceea se considera ca este mai mult matrice, decat produs, mai ales ceea ce contine si simbolizeaza, decat continut neutru, indiferent.
Este, inainte de toate, mediul care permite aspiratiilor oamenilor, regulilor abstracte si procedurilor sa se intrepatrunda intr-un ansamblu unic. Nicaieri nu se face mai vazuta si mai perceputa si inteleasa decat in locurile, formele si momentele in care se realizeaza justitia. Ea se manifesta deopotriva prin simboluri si concepte, fiecare cu specificul sau. Asa se face ca doua ritualuri ale procesului penal spun multe de cele doua culturi judiciare ce caracterizeaza civilizatia occidentala actuala: in Franta ca reprezentanta a dreptului continental, suveranitatea ranita, in SUA ca expresie a common law-ului, drepturile continentale afectate.
Dupa cum nu poate fi conceput un stat fara drept, tot asa nu putem concepe o societate fara justitie, atata timp cat aceasta permite sa se puna capat, ori cel putin sa se limiteze riguros exercitiul vendetei private. Istoricitatea sa determina existenta traditiilor, chiar daca pornim de la fundamente filosofice general valabile ori elemente comune in privinta celui care o imparte, in ce cadru si potrivit caror forme.
Primele fundamente filosofice ale justitiei au fost formulate in Grecia antica; pentru Aristotel (secolul al IV-lea i.e.n.) justitia este deopotriva distributiva (in sensul ca da fiecaruia in cetate conform meritului sau) si comutativa (prin aceea ca implica echivalenta in tranzactiile dintre indivizi). Aceasta conceptie a fost prezenta si la Roma, unde iusticia era legata din punct de vedere etimologic de ius (dreptul uman); Ulpian (secolul al III-lea e.n.) definea justitia ca „vointa constanta si durabila de a da fiecaruia ce i se cuvine” (Digeste, 1, 1, 10). Apoi conceptia despre justitie a fost marcata de catre crestinism; potrivit acestuia, ea este o virtute morala precum si un ideal care trebuie sa urmareasca dreptul, supus dreptului natural. In Evul Mediu ea e co-substantiala functiei monarhice. Istoria justitiei este, in acelasi timp, istoria judecatorului. In epoca Republicii romane el era un cetatean ales dintre notabilii cetatii. Mai tarziu, sub imperiu, judecatorul devine un functionar puternic supus imparatului. In evul Mediu, justitia publica era incarnata de rege, „surse intregii justitii”. Daca suveranul incredinta judecatorilor delegati grija de a face justitia in numele sau, putea oricand sa o retraga, daca dorea, in scopul de a judeca personal orice cauza. Revolutia franceza de la 1789 va opera o veritabila ruptura in domeniul justitiei, judecatorii fiind alesi de catre cetateni si justitia va fi facuta in numele poporului (francez). Ca istorie a jurisdictiilor, istoria justitiei are reperele sale; in Evul Mediu domina jurisdictiile monarhice, inlocuite treptat cu sistemul modern impus odata cu inceputul veacului al XIX-lea.
In fine, dar nu in ultimul rand, istoria justitiei este si istoria procedurii judiciare, adica a formelor prin care judecatorul ajunge sa zica dreptul. In Re[publica romana s-a infiripat modelul judiciar ordinar, acuzatoriu, fiind declansat de o plangere (accusation). Erau doua faze: prima in fata unui magistrat, care judeca admisibilitatea si secunda in fata unui judecator, care transa asupra fondului. Sub Imperiu, acest cadru este concurat de un model extraordinar, inchizitorial, in care judecatorul, supus imparatului, are un rol mai activ. Gratie Bisericii crestine si sub influenta dreptului roman, in secolele XII-XIII asistam la elaborarea unui model procedural romano-canonic de natura inchizitoriala; in cadrul acestuia, judecatorul actioneaza din oficiu, prin ancheta (inquisitio) si procedura era scrisa. Acest model a penetrat treptat justitia laica si, incepand cu epoca moderna, cu exceptia notabila a sistemului de common law, procesul inchizitorial castiga teren asupra cel;ui acuzatorial in traditia juridica continentala.
Adaugand, la atatea altele, o noua varianta a unui prea cunoscut adagiu, in articolul consacrat procedurii judiciare din Enciclopedia Romaniei (1938) prof. Eugen Herovanu conchidea conclusiv ca s-ar putea spune ca „orice tara are justitia pe care o merita, adica cea pe care a putut-o naste si intretine sufletul sau propriu”. In acelasi timp, asa cum constata cu mult timp in urma A. Tissier, o buna procedura intr-un stat, reprezinta un element de forta si de vitalitate, un factor de securitate, de proces si de bogatie. Intotdeauna si pretutindeni regimul formal al judecatilor a reflectat in sine – mai clar si mai sigur decat multe alte institutii juridice – atat spiritul de ordine politica si sociala al mediului in care functioneaza, cat si sentimentul civic al populatiei, interesul, sensibilitatea, pasiunea chiar pe care acestea le manifesta in lupta pentru drept.
Asa cum remarca E. Herovanu una dintre caracteristicile ale vechii proceduri romanesti, a fost simplicitatea. Tinand mai ales de traditie, de „obiceiul pamantului”, decat de dreptul scris (cel putin pana in veacul al XVII-lea) normele sale se reduceau la strictul necesar. Cu toate acestea, departe de a fio fost insuficienta sau nesigura, ea a raspuns intotdeauna satisfacator trebuintelor practice, in slujba carora era pusa, s-a dovedit destul de tare pentru a impiedica sicana si abuzul, destul de sigura pentru a nu impinge pe nimeni la artificii.
Totodata, o alta trasatura a vechiului nostru regim judecatoresc din tarile romane se refera la faptul ca principiile lui fundamentale nu difera intru nimic de cele care domina procedura moderna. O asemenea constatare nu face decat sa ne dovedeasca existenta unei constiinte juridice si a unui simt politic si moral de talie europeana.
Desigur, primele semne ale culturii judiciare moderne la noi apar odata cu inceputurile organizarii judecatoresti in Tara Romaneasca si Moldova, asezarii pe baze occidentale prin regulamentele organice din 1831, respectiv 1832.
Asa cum remarca A. Radulescu, oarecare inceputuri in acest sens au avut loc inca din secolul al XVIII-lea si in special prin reformele lui Al. Ipsilante, dar o organizare mai complexa, dupa modele europene, indeosebi cel francez s-a infaptuit abia incepand cu deceniul al patrulea al veacului al XIX-lea. Organizarea judecatoreasca astfel stabilita cuprindea judecatoriile satesti (de impaciuiri), judecatoriile de a I-a cercetare in fiecare capitala de judet (cu competenta generala, civila, comerciala, penala), pentru judecarea apelurilor impotriva hotararilor acestora s-au instituit divanurile judecatoresti (cu rol de curte de apel), iar pentru materia comerciala judecatoriile comerciale. In fruntea organizarii judecatoresti, la Iasi era Divanul Domnesc, iar la Bucuresti, Inaltul Divan, care constituia a treia si ultima treapta a instantelor.
Au urmat apoi o serie de reforme in Tara Romaneasca, la 1840, privind mai ales judecatoriile de comert si instantei supreme. Era epoca incercarilor instituirii unei structuri judiciare dupa model european, dar cu nazuinta de a nu copia, ci de a adopta – si ca forma, ca limita si ca fond – ceea ce imprumutam la starile de lucruri de la noi, cum conchidea A. Radulescu.
Cultura judiciara romana moderna s-a consolidat odata cu stabilirea fundamentelor statului unitar, prin reformele aferente Domniei lui Al. I. Cuza (1859-1866). Amplul proces de stabilire a bazelor legislativ-institutionale ale statului unitar roman, ca premise ale dezvoltarii culturii judiciare, s-au dezvoltat intr-un rastimp scurt (circa 7 ani), printr-un import masiv, indeosebi francez, dar cu concursul unor remarcabili profesionisti ai dreptului, precum C. Bosianu, V. Boerescu sau Gh. Costaforu, cu studii superioare la Paris. Codificarea cu rezultatele sale, codurile: civil, de procedura civila, penal si de procedura penala (1865) au fost insotite de crearea structurii institutionale judiciare chemate sa le aplice. Stabilite prin Conventia de la Paris (1859), documentul international convertit in constitutie interna care prevedea instituirea unei Inalte Curti de Casatie si de Justitie (1861), adoptarea unei legi privind organizarea judecatoreasca (1865) si una referitoare la corpul de avocati (1864), odata cu reglementarea se aducea si spiritul acestor institutii judiciare fundamentale. Importanta exceptionala a acestora era perceputa si de reprezentantii marilor puteri ale timpului, care promovau proiectul international de construire a unui stat unitar modern roman la gurile Dunarii, vazut nu numai ca un factor de echilibru regional, dar si ca un „strat de cultura europeana”. Sunt semnificative, in acest sens, cuvintele ambasadorului francez la Constantinopol care, in cadrul frecventelor reuniuni ale reprezentantilor puterilor garante, exprima astfel un atare imperativ „In lipsa de oameni mari sa le dam institutii mari!”
Prin crearea noii structuri a puterii judecatoresti la nivelul culturii noastre judiciare se facea o mutatie importanta, aferenta acceptarii si promovarii principiului separatiei puterilor in stat si independizarii astfel a functiei judiciare. Ea era astfel surprinsa si exprimata de ministrul justitiei C.N. Brailoiu, in cuvantul rostit la 28 martie 1862, cu ocazia instalarii Inaltei Curti de Casatie si Justitie a Romaniei: „In datinile si legile tarii noastre, ca si la celelalte popoare, Justitia se concentra in persoana Domnitorului si era cel mai inalt atribut al suveranitatii. Domnul era expansiunea vie a dreptatii, simbolul activ al legii.
Caracterul de inalt judecator, care l-a conservat intotdeauna Domnul tarii, a ajuns o adevarata credinta in constiinta poporului nostru si vedem astazi chiar, cand conventiunea a depasit mai adanc atributiunile suveranitatii, ca fiecare din noi alearga la Domn sa ceara dreptate in contra nedreptatilor adevarate sau inchipuite ale dregatorilor judecatoresti… Chemati a inlocui pe Domni in distributiunea justitiei, a exercita un drept de cenzura si disciplina asupra tuturor curtilor si tribunalelor, d-voastra aveti inalta sarcina de a stabili credinta ca justitia va fi in viitor, mai mult decat in trecut, interpretul inteligent si duios al dreptatii, organul sever al legii, ochiul prin care Domnul vegheaza in ocrotirea intereselor fiecarui cetatean, in apararea onoarei si averii sale”. Inaltei Curti ii revenea astfel misiunea ca, pe langa „insarcinarea de a da dreptate” si aceea „de a servi de calauza tuturor judecatorilor de toata treapta”, datoria de a da tuturor „credinta ca dreptatea Domnului s-a salasluit si in organele chemate a o exercita in locul si in numele sau”. Mutatia la nivel cultural-antropologic in privinta crearii si perceptiei unei noi justitii, moderne, inamovibile si impartiale, era surprinsa in mod semnificativ in chiar cuvantul de raspuns al prim-presedintelui Curtii, Vasile Sturza: „Acest corp este chemat a vindeca raul cel mai mare, care de un timp indelungat a apasat tara noastra: „neincrederea in dreptate”. De la el se cere restabilirea,. increderea si ridicarea ramului judecatoresc din discreditul, in care din nenorocire a fost cazut. Sa punem dar toate silintele noastre ca in curand sa putem auzi: Dreptatea domneste in Romania”.
Legea de organizare judecatoreasca din 4 iulie 1865, introducea o structura moderna a celei de-a treia puteri in stat si acorda o atentie deosebita corpului magistratilor. Daca initial se acceptau, pe cale de exceptie, si numiri in randul practicienilor, fara studii juridice superioare, legea din 1 septembrie 1890 dispunea ca nu mai puteau fi judecatori si procurori decat cei care detineau licenta in drept. Nouasprezece ani mai tarziu, prin legea de organizare judecatoreasca din 24 martie 1909 se introduce examenul de capacitate, ca mijloc de selectare a magistratilor si se infiinteaza Consiliul Superior al Magistraturii ca organism de promovare profesionala si aparare a drepturilor lor.
Daca potrivit legii din 1865 „justitia se da in numele Domnului”, conform celei din 1890, aceasta se imparte in numele legii, ceea ce reprezinta un pas (simbolic!), dar semnificativ spre afirmarea independentei depline a puterii judecatoresti.
Tot in lumea simbolurilor, dar cu impact asupra culturii judiciare mai sunt de invocat alte doua elemente: judecatorul si, respectiv, roba magistratilor. Astfel, potrivit legii din 1865, la intrarea in functie fiecare judecator sa depuna, in sedinta solemna, urmatorul juramant: „Jur in numele lui Dumnezeu si declar pe onoarea si constiinta mea, credinta Domnitorului si Constitutiei tarii, de a indeplini cu sfintenie datoriile ce-mi impun functiunea de a aplica legile si a ma conforma legiuirilor intru toate si pentru toti, fara pasiune, fara ura, fara favoare, fara consideratiuni de persoane, fara nici un interes direct sau indirect”. Era vorba deopotriva de un cod deontologic si o „fisa a postului”, de prefigurare a cadrului „moralei judiciare”.
