Dreptul la cultura, dialog cu Alexandru Baldea

wkro/ January 7, 2014/ Articolul saptamanii, Interviuri

Alexandru BaldeaInterviu realizat de Mihaela Mocanu, redactor sef al Revistei Romane de Drept al Afacerilor.

Revista Romana de Drept al Afacerilor: Domnule Alexandru Baldea, ma bucur si va multumesc pentru ca ati acceptat invitatia de a raspunde intrebarilor noastre acum, in decembrie 2013, cand Revista Romana de Drept al Afacerilor a pregatit un „Dosar” dedicat dreptului artei. Dvs. sunteti, si o spun de la inceput, un specialist in domeniu: sunteti la conducerea unei case de licitatii importante din Romania, poate cea mai importanta si sunteti de formatie jurist. Mai mult, ati practicat dreptul, sunteti avocat. Va rog sa ne spuneti cum ati glisat de la drept spre arta? De ce un business in acest domeniu al artei?

Alexandru Baldea: Nu am glisat, impropriu spus. Am coexistat mai degraba. Coexistam de mai bine de 15 ani. Sigur ca la inceput a fost doar pasiunea, cea simpla, de uz comun, a vizitarii muzeelor si rasfoirii albumelor de arta. Abia catre sfarsitul anilor ’90, la indemnul unui prieten de familie, negustor de carte veche – tata fiind bibliofil – am pornit sa frecventez casele de licitatie si galeriile de arta – la drept vorbind pe atunci singura casa de licitatie existenta, Alis – formatoarea primelor cotatii in piata noastra de arta – si conglomeratul de galerii gazduite intr-acea vreme de Lipscani, azi disparut, cazut victima santierului de renovare fara sfarsit din Centrul Istoric.

Am cochetat inca din timpul facultatii cu colectionismul, pe atunci doar de plastica romaneasca, iar ulterior facultatii, cand mi s-a parut ca am deprins cat de cat rosturile pietei, am inceput, evident timid, sa arbitrajez varii obiecte, tot pictura si grafica romaneasca la inceput, cumparandu-le din piete nerelevante si replasandu-le in unde exista cerere relevanta. Sigur ca tot ce faceam – faceam cu bucuria si curiozitatea colectionarului, banii erau doar un plus, remunerau o achizitie conjunctural inspirata etc.

Artmarkul de astazi, proiect ce a crescut in ultimii 5 ani – apropos, daca va aduceti aminte intrebarea din anii ’90: „Ce ai facut in ultimii 5 ani?”, eu am un raspuns… – nu arata precum intentia dintai, de la momentul la care ne-am apucat, eu si cei doi parteneri ai mei din 2008, sa construim; pe atunci ne doream o galerie (si editura) de arta care sa realizeze expozitii de anvergura nationala, recuperarile datorate marilor artisti de patrimoniu, dar si celor din postbelic, interzisi sau neglijati.

Am ajuns treptat la solutia casei de licitatii motorizatoare de piata din nevoia de infrastructurare si transparenta tranzactionala, mai precis a unui sistem unitar de expertizare, evaluare si valorizare a operei de arta, adica ce este azi Luchian sa fie si peste 10 ani, respectiv daca l-ai cumparat de la mine cu 100 de lei sa nu afli post-factum ca valoreaza 10 lei.

Asadar, sa va si raspund la intrebare, nu am intentionat business, ci exercitiu de pasiune, dar a iesit business, caci la un moment dat a devenit clar ca fara o organizare si deschidere si actualizare a intregii piete de arta nu ne vom putea intretine galeria – si juca cu obiectul pasiunii noastre.

R.R.D.A.: Spuneti-ne va rog cum a fost inceputul, cum era piata de arta din Romania atunci si cum a evoluat pana in prezent. Si care este profilul cumparatorului de arta in Romania. Daca exista un asemenea profil.

A.B.: Va raspund printr-un exemplu. De curand am fost intr-o excursie in Vietnam. Mai exact la o nunta, care mi-a ocazionat o excursie si un plonjon cultural. Contrar bagajului de asteptari, de sorginte cinematografica, nu este o mlastina populata de biciclisti cu coifuri din trestie, ci o economie emergenta, in siajul solutiei chinezesti a fortei de munca ieftine, hamesita dupa proiecte si capital, invitanta cu strainii, dar dirijata inca de structura de partid si de stat etc. O Romanie, mutatis mutandis, acum 10 ani, ordonat galopanta catre o formula „orientala de occidentalism”. Ma uitam in jur, recunoscand simptomele capitalismului, dorinta, directia, stadiul si intrevazand evolutiile viitoare. Chiar m-am lasat alintat de planuri de investitie plauzibila in toate acele sectoare economice pe care le stii dezvoltandu-se printre primele, in pas cu tara si cu nevoile stadiilor civilizationale succesive, imobiliar, auto, telecom, fast-food etc., pregatindu-se de boom. Si le stii pentru ca le-ai vazut la tine acasa, propasindu-se pe rand, dupa o logica care in timp real are multe variabile, cata vreme retrospectiv o descifrezi mai lejer.

Piata romaneasca de arta, dintr-o data dezvoltata dupa aproape 20 de ani de la debutul economiei de piata, a crescut in cca. 5 ani, din 2009 la zi, de 10 ori mai mult decat in toti anii anteriori. De la o cifra mica de afaceri, de 2,5 milioane euro in 2008, a ajuns anul trecut la o cifra de vanzari publice si private catre 20-25 de milioane, adica de aproape 10 ori, si asta intr-o perioada delicata, de lipsa de lichiditati si bulversare a planurilor de viitor. Sigur ca si momentul de start al pietei de arta romaneasca nu a coincis cu cel al liberalizarii economiei romanesti, ci a venit la 20 de ani dupa schimbarea de regim politic, nu pentru ca doar in 2008 a venit cuiva ideea brilianta a crearii unui sistem national de piata de arta, ci pentru ca doar dupa fundatia primelor trepte de bunastare economica, structurare sociala si confort sufletesc, nevoia culturala se profileaza suficient cat sa poata intretine un debut de piata de arta.

La acest moment piata pare deja matura, an de an si-a depasit recordurile, Bucurestiul pare sastisit de case de licitatie – sunt deja 8 in Bucuresti – si peste 50 de galerii, artistii contemporani romani au inceput sa invete deja nu doar dialogul cu piata interna dar si drumul Vestului, sunt destui care bat la portile marilor galerii berlineze, londoneze sau newyorkeze, iar cei mai vigurosi sau mai bine marketati dintre ei ajungand sa fie acceptati in templul sacrosant al muzeelor de arta contemporana din „spatiul cultural care conteaza”. Unii comentatori „cu vechime” in piata romaneasca de arta chiar prevad o saturatie, posibile concentrari de piata, chiar un recul al cotatiilor etc.

Povesteam deunazi unui italian cu cv de-o viata in piata europeana de arta despre rapida evolutie a comertului cu arta romaneasca si despre indicii de multiplicare a pietei si profitului investitiei in arta romaneasca s.a.m.d. Culmea, nu l-am impresionat. Milioanele noastre ii pareau infime – credea ca nu a auzit bine si ca refer la sute de milioane – calculele mele, prin raportare la perioada trecuta de 5 ani – lipsite de reper istoric, iar previziunile mele pentru urmatorii 3 ani – grabite. Culmea, deschiderea unor noi case de licitatie ii parea inerenta si economic viabila, iar zecile de mii de euro la care au inceput sa se vanda in strainatate unii dintre artistii contemporani romani – un mizilic fata de potentialul lor, pentru el vizibil, prin comparatii avizate cu omologi contemporani europeni. Recordul pietei romanesti de vechi maestri de 300 de mii de euro, survenit intr-acest an, pentru cel mai important pictor roman clasic, i-a smuls un zambet…

Putin nedumerit, putin iritat, l-am chestionat de ce. Si a inceput sa imi povesteasca cum crede el ca va creste piata romaneasca de arta in urmatorii 30-40 de ani, cati a vazut el o piata de arta crescand, organic, fara sfortari majore, prin doar jocul fortelor naturii, umane si comerciale. Asa ca – si aici inchei parabola – mi-am adus aminte de cat de destept m-am simtit eu in Vietnam – si m-am intrebat cat de imperios ar fi simtit si cu cati pasi inainte ar fi vazut italianul meu in Vietnam.

Cat despre ce m-ati intrebat cu privire la profilul cumparatorului – acesta este foarte variat. Adica este intr-atat de variat pe cat este piata. Caci piata de arta nu insemna doar Grigorescu sau Tonitza sau Tuculescu, inseamna si mici maestri ante- sau interbelici la cateva sute de euro, si gravuri ori desene, si carte rara, si harti, si sticlarie ori argintarie de autor, si fotografie, si mobilier de arta, si vinuri de colectie ori masini de epoca, dar si medalistica, cartofilie ori numismatica etc., marea majoritate a obiectelor de arta sau colectie pe care noi le punem in circulatie au preturi de pornire de cateva sute de euro. Iar gama de preocupari pentru frumos – larga. Astfel incat nu exista un numitor comun de varsta ori de buget care sa forteze o concluzie limitativa de profil, decat, daca vreti, cel evident, de educatie – trebuie ca arta, esteticul, valorile culturale si identitare sa conteze pentru tine intr-atata incat sa ti le doresti in preajma.

Cu alte cuvinte oricine poate participa la piata de arta si de obiecte de colectie insa nu toata lumea participa, optiunea de deschidere culturala tinand de standardele personale…

R.R.D.A.: Stiu ca sunt neajunsuri, ma lovesc si eu de ele, alaturi de dvs., generate de incompleta reglementare a pietei de arta din Romania, mai stiu ca ACOAR (Asociatia Comerciantilor de Opere de Arta din Romania) a si initiat un proiect de norme „pentru recunoasterea, reglementarea si incurajarea pietei de arta romanesti”. Va rog sa punctate cateva dintre aceste lipsuri.

A.B.: Legislatia este cu siguranta invechita. Intreaga piata de arta functioneaza in temeiul unor norme tehnice pentru circulatia bunurilor culturale mobile, aprobate printr-o Hotarare de Guvern in 2003, asadar foarte demult, pe vremea cand piata de arta, la modul la care o vedem

proliferand si diversificandu-se astazi, nu exista. De altminteri, reglementarea acelei vremi era oricum doar din perspectiva protejarii unor categorii de patrimoniu, fond si tezaur, si impiedicarii punerii lor in circulatia internationala, concept desuet astazi.

Sigur ca, dintr-un punct de vedere, lipsa unei reglementari articulate, care sa directioneze dezvoltarea unei piete de arta a fost cu folos, nepunand piedici niciunui proiect. Dar dincolo de acest aspect liberal al nereglementarii, o codificare a bunelor practici de piata de arta, respective masuri de protejare a cumparatorului neavizat, precum si de asigurare a concurentei loiale, sunt binevenite si incurajeaza cresterea unei piete sanatoase, pana si in lipsa unor facilitati fiscale.

Pentru a sistematiza putin raspunsul: proiectul propus Ministerului Culturii de ACOAR este construit pe cateva linii de forta, in raspuns la ceea ce noi, ca si breasla, am considerat drept principalele nevoi actuale ale pietei locale de arta: reducerea cantitatii de obiecte contrafacute in circulatie prin specializarea expertilor si introducerea obligatorie a acestora in circuitul profesional al obiectului de arta; obligarea comerciantului sa garanteze autenticitatea obiectului de arta pentru un termen minim de 3 ani, dar care sa curga de la data facturii, astfel incat cumparatorul sa oblige la fiscalizarea operatiunilor de comert si sa contribuie implicit la diminuarea pietei negre; extinderea autorizarii si a fiscalizarii operatiunilor si la comerciantii de arta fara spatiu de expunere; incitarea infiintarii si functionarii breslelor profesionale, care sa poata, intr-o urmatoare etapa de dezvoltare a pietei, sa preia de la Minister reglementarea de piata si sa o eleveze in auto-reglementare, precum in toate pietele de arta mature.

Cu titlu de lamurire: ACOAR (Asociatia Comerciantilor de Opere de Arta din Romania) a luat fiinta in iulie 2008 si este, practic, organul de reprezentare al breslei antreprenorilor si comerciantilor de arta. Din mai 2009, ACOAR este membru CINOA (Confédération Internationale des Négociants en Oeuvres d’Art), aderand la standardele europene de calitate, expertiza si integritate impuse de CINOA. In prezent, ACOAR numara cca. 40 de membri din Bucuresti, dar si din Iasi, Timisoara, Cluj, Baia Mare etc.

R.R.D.A.: Va adresez o intrebare cutezatoare, in ton cu subiectul discutiei noastre, inedit in peisajul juridic romanesc: care este relatia comerciantilor de arta cu institutiile statului care sunt implicate in procesul de protectie a patrimoniului cultural romanesc?

A.B.: De colaborare, inca cu jumatate de masura. Explicabil prin istorie si prin acea nereglementare de care vorbeam mai sus. Cauza istorica este felul in care au fost tratati colectionarii de arta in anii regimului comunist, ca niste pseudo-infractori care profita, egoist, de bunurile culturale ale intregului popor. Negustorii de arta erau, sigur, mai rai, caci incurajau asemenea porniri private. Incat si colectionari si negustori au fost fortati la clandestinitate, tendinte inca lecturabile azi in comportamentul ambelor categorii de preocupare. Sunt destui colectionari ce inca se feresc sa isi asume public statutul lor, infinit benefic pentru conservarea si promovarea bunurilor culturale si de identitate nationala, dupa cum sunt putini negustori de arta, cu exceptia celor „de piata noua”, care accepta colaborarea cu institutiile, reactia reminiscenta a prigonirii trecute – „nu ne incurcam cu statul”, „nu se termina niciodata bine”.

Pe de alta parte, nereglementarea permite evaziunea fiscala, la nivelul diverselor taxe datorate, de la cele de exercitiu economic la cele de sprijin al proiectelor culturale ale comunitatii, or anonimitatea comertului ingaduie, cu riscurile de rigoare, necontorizarea operatiunilor cu arta si nefiscalizarea veniturilor. Refer insa la „piata veche”, fenomen din ce in ce mai izolat, efect al presiunii cumparatorilor pentru o piata limpede si transparenta, documentara si garantata.

Sigur ca lucrurile nu stau roz nici dinspre institutii, in anumite privinte datorita sub-bugetarii ori necunoasterii cadrului legal si continutului atributiilor proprii, altminteri datorita fugii de responsabilitate, neimplicarii. Dureaza un cincinal sa finalizezi varii proceduri cu institutiile din cultura, iar daca in privinta unor operatiuni cu arta nu intreprinzi numitele proceduri, tranzactiile sunt nule. Or, comertul nu lucreaza cu cincinale, ci cu unitati de timp mai capitaliste, altfel pierzi clientul. Si uite asa unii evita declaratiile vamale, altii clasarile, altii notificarile de preemtiune, iar pe urma alte institutii de stat fac dosare penale.

Probabil piata, dar mai ales cererea de arta, si exercitiul repetat si din ce in ce mai vizibil al comertului cu arta, vor fi cauza ameliorarii relatiilor intre comercianti si institutii. Si cu siguranta innoirea, de fapt modernizarea reglementarii in domeniu, plecand de la proiectul propus de ACOAR, la lamurirea si impingerea caruia ne-ati ajutat si ne ajutati si dvs. si colegii dvs. in calitate de avocati.

R.R.D.A.: Va intrebam mai devreme cum a evoluat piata. Doresc sa va intreb daca dvs. incercati sa formati o piata, sa va educati cumparatorii.

A.B.: Numai asta facem. Sau, sa fiu rezonabil, asta facem cu precadere.

In 2008, cand am inceput, conform declaratiilor de piata ale principalilor jucatori de atunci, existau in piata cca. 200-300 cumparatori de arta, marea lor majoritate colectionari cu vechime. La sfarsitul acestui an doar la cota casei noastre de licitatii vor fi inregistrati catre 4000 de participanti, in sensul de a fi cumparat, macar o data, un obiect de arta sau de colectie de la noi, indiferent daca pretul a fost de 50 de euro sau de sute de mii de euro. Analitic, aniversam pe luna intre 50 si 100 de cumparatori noi, ce nu au mai achizitionat arta in trecut, cel putin nu de la noi, numarul lor variind functie de tematicile licitatiilor acelei luni si, evident, plafonul de buget aferent tematicii.

Imi pare o rata buna de crestere, in fond si definitiv este vorba de arta, nu de cauciucuri. Pe de alta parte – „suntem putini”, inca. Probabil ca adevaratul potential al pietei contemporane este undeva la un 100 de mii de cumparatori de arta care sa cumpere sau sa puna in circulatie, din cand in cand, obiecte de arta sau de colectie. Ne permitem multi ca o data la cativa ani sa achizitionam un tablou al unui mic maestru interbelic cu sume cuprinse intre cateva sute si cateva mii de euro. Insa aflam ca putem sa o facem doar treptat – si pe rand. Functie de masura in care noi, comerciantii, suntem expliciti si investim in promovarea „pietei noi”, celei oneste, transparente si garantate. O chestiune, pana la urma, precum in toate celelalte piete, de marketing si comunicare, atat cu privire la nevoie, nevoia de a te inconjura cu frumos si cu valori autentice, cat vis-a-vis de meritele produsului cultural, la ce foloseste acesta, cum iti face el mai buna viata, tie si celor din jurul tau.

Astfel ca incercam, din rasputeri, dar cu decenta, sa promovam arta pe toate canalele. Si nu ma refer strict la promovarea evenimentelor noastre de vanzare sau la expozitiile pe care le intreprindem ori la care contribuim. Caci, dincolo de cataloagele de licitatie si reclama comerciala uzuala, intretinem o fundatie, Centrul Cultural ArtSociety, ce s-a straduit sa asambleze mari expozitii retrospective datorate, de la cele de autor, precum Centenarul Tuculescu ori Retrospectiva Chintila, la cele de concept, recuperatorii, precum prima expozitie de arta basarabeana dupa cea din 1922 de la Salonul Ateneului, ori retrospectiva celor 40 de ani de arta postmoderna, diversa si autentica (1950-1990), pretrecuta tocmai in perioada dictatului realismului-socialist etc. Inutil de subliniat ca atari recuperari reveneau institutiilor muzeale, iar nu initiativelor private. Insa locuim un Bucuresti fara muzee – sau, mai clar – fara muzee active, cu exceptia, neasteptata in context, a sectiei de arta a Muzeului National Cotroceni, ce a organizat in ultimii ani mai multe expozitii decat toate celelalte peste 10 entitati muzeale din Bucuresti. Un exemplu stanjenitor este Pinacoteca Bucurestiului, fara sediu oficial de expunere de peste 20 de ani, limitandu-si functiunile la depozitarea si conservarea bogatului patrimoniu de arta continut. De aprox. 2 ani ArtSociety si Muzeul Municipiului Bucuresti au incheiat un protocol care prilejuieste expunerea unei selectii a operelor in buna stare din patrimoniul Pinacotecii in spatiul de galerie al Centrului Cultural ArtSociety, situat tot in Palatul Cesianu-Racovita, alaturi de casa Artmark – totodata exista un program comun de atragere de fonduri private in vederea restaurarii unora dintre operele Pinacotecii.

O alta initiativa este Institutul de Managementul Artei, ce organizeaza lunar cursuri de profil, de la cele generice de introducere in spatiul si mecanismele pietei de arta, la cele tematizate, de la dezbaterea curentelor reprezentative in pictura romaneasca – academism, impresionism, avangarda – la directiile de dezvoltare in arta contemporana si in piata pe care aceasta si-o proiecteaza. De altminteri si dvs., alaturi de alti doi colegi de-ai dvs. ati tinut regulat cursurile de lege si fiscalitate a pietei de arta, ce ajuta participantii sa isi fixeze mai structurat realitatile pietei de arta, ce are si continutul ei tehnic si administrativ.

R.R.D.A.: Va multumesc pentru expunere si va adresez de acum invitatia de a continua dialogul pe teme de arta si drept al artei intr-un numar viitor al Revistei Romane de Drept al Afacerilor!

Articolul a fost publicat in Revista Romana de Drept al Afacerilor nr. 12/2013.

Share this Post

About wkro

WOLTERS KLUWER ROMÂNIA este parte a grupului multinaţional Wolters Kluwer, cunoscut pe piaţa internaţională ca unul dintre cei mai mari furnizori de informație specializată, produse şi servicii dedicate profesioniştilor.