Germania si Uniunea Europeana (I)
Autor: Stefan GHEORGHIES
Notiuni introductive
Imediat dupa primul razboi mondial problema organizarii Europei in calitate de continent, de regiune a lumii, a inceput sa fie limpede perceputa. Nici bine nu se nastea aceasta idee si au si aparut doua conceptii asupra constructiei europene: daca va fi o simpla cooperare care sa menajeze suveranitatile statelor existe sau daca se va realiza o depasire a suveranitatilor printr-un proces care avea ulterior sa fie denumit „integrare”. Insa de abia spre sfarsitul celul de-al doilea razboi mondial Europa a devenit un teren de punere in practica a ideilor afirmate anterior. Numeroase miscari de rezistenta s-au pronuntat in favoarea unei viitoare unitati europene. Proiectul de declaratie a rezistentelor europene elaborat la Geneva, in 1944, constata: „In intervalul unei singure generatii, Europa a fost epicentrul a doua conflicte mondiale care, intai de toate, au avut ca origine existenta a treizeci de state suverane pe aceste continent. Este importat sa remediem aceasta anarhie prin crearea unei Uniuni federale intre popoarele europene”[1].
In orice studiu al Europei moderne Germania trebuie sa ocupe un loc proeminent. Germanii sunt cel mai numeros popor din Europa de Vest si Centrala. Din 1945 pana in 1990, Germania a fost divizata in doua state: Republica Federala Germana sau Germania de Vest si Republica Democrata Germana sau Germania de Est. Republica Federala, formata intre 1989 si 1990, spre deosebire de Franta, Marea Britanie, Italia sau Suedia, s-a aflat intr-un proces continuu de integrare a cetatenilor ei in cadrul unor structuri economice, sociale si politice europeane, in conditiile in care marea majoritate a fostilor cetateni din Germania de Est nu aveau mai deloc experienta cu notiunea de democratie. Colapsul Germaniei de Est dintre anii 1989-1990 si incorporarea sa in Republica Federala Germana este doar un alt exemplu de schimbare frecventa si subita care a caracterizat lunga istorie a acestei tari. Intr-adevar, schimbarile istorice din viata politica constituie un obiect de studiu deosebit, insa evolutia Germaniei Federale din ultimii 50 de ani releva capacitatea exceptionala a germanilor de a-si depasi mostenirea politica precedenta, dar si ideologica. Putine democratii moderne au reusit sa atinga idealul unui stabilitati economice, iar acest succes al Germaniei de Vest a condus, indirect, si la declinul regimului din Germania de Est[2].
Cu sau fara personalitate juridica recunoscuta oficial, de-a lungul istoriei sale, Uniunea Europeana a cunoscut o puternica influenta germana in cadrul tuturor deciziilor importante care au afectat scena politica europeana. Germania, desi initial pusa la colt de celelalte puteri, cu un statut de tara marginalizata dupa cel de-al doilea razboi mondial, a reusit prin intermediul unei ambitii prezente in randul marilor ei conducatori sa iasa din aceasta ceata si sa-si impuna punctele de vedere. Prin intermediul unor personalitati de exceptie din fruntea guvernelor care s-au succedat de-a lungul anilor, Germania a jucat un rol fundamental in cadrul constructiei europene, fiind in acelasi timp un model de succes si de stabilitate economica, dar si un exemplu de integrare europeana fara precedent.
Primii pasi in Constructia Uniunii Europene
In 1946 Churchill lanseaza ideea indrazneata de „Statele Unite ale Europei”, o idee bazata pe motivatia de a reconstrui familia europeana si de a-i asigura o structura care sa-i permita sa traiasca si sa se dezvolte in pace, securitate si libertate. Pentru Europa pericolul sovietic era in crestere. Statele europene se aflau intr-o dezordine social-politica, inclusiv o dezordine economica in care Marea Britanie avea un nivel de trai egal cu cel al estului Germaniei. Germania si Italia, invinse si izolate, reluau practica democratiei, in timp ce Belgia, Olanda si Luxemburg se grupeaza intr-o asociatie de liber schimb din dorinta de a se mentine in competitie cu marii lor vecini[3].
Pe 16 Aprilie 1948 este semnata Conventia instituind Organizatia Europeana de Cooperare Economica. Saisprezece state sunt parti ale acestei conventii, printre care si zonele occidentale de ocupatie din Germania si teritoriul Triestului. Ulterior, Republica Federala Germana va fi admisa, alaturi de Spania, in OECE, in 1955. Cooperarea insa nu vizeaza numai domeniul economic, ci se discuta si aportul militar. Se vorbeste despre pericolul german nascut din posibila sa reinarmare. Se incheie un Tratat al Uniunii Occidentale, la Bruxelles, pe 17 martie 1948. Acest tratat comporta un angajament de asistenta automata contra oricarei agresiuni, chiar daca Germania este expres vizata. Insa aceasta organizatie care rezulta din Tratatul de la Bruxelles o evoca pe cea a Tratatului Atlanticului de nord, semnat la Washington pe 4 aprilie 1949 de catre cele cinci state membre ale tratatului de la Bruxelles[4]. Din pacate, de planul Marshall, prin intermediul OECE, beneficiaza numai vestul Europei, restul fiind lasat sub protectia Moscovei. Dintre cele 12.817 milioane de dolari, Germania va beneficia de 10,8%[5].
In 1950 Robert Schumann lanseaza planul prin care Franta si Germania urmau sa puna sub administratie comuna industria carbunelui si otelului din cele doua tari, plan care fusese aprobat de Consiliul de ministri francez. Republica Federala a Germaniei era interesata sa-si ocupe un loc in Europa de Vest, iar oferta franceza reprezenta o astfel de oportunitate. Intr-un final, negocierile sunt finalizate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, tratat care instituie Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Aceasta prima comunitate europeana a reprezentat un prim pas spre reconcilierea franco-germana, cu toate ca initial Marea Britanie respinge aceasta oferta de cooperare[6].
Dupa esecul Comunitatii Europene de Aparare, in care se punea pentru prima oara problema unei contributii a Germaniei la apararea occidentala, Conferintele de la Londra (28 Septembrie – 3 octombrie 1954 ) si de la Paris (20 – 22 Octombrie 1954), acordurile semnate la Paris pe 23 Octombrie 1954 pun capat regimului de ocupatie in Germania Federala, modifica tratatul de la Bruxelles prin crearea unei Uniuni a Europei Occidentale, conceputa ca un releu intre statele europene si Alianta Atlantica si consacra aderarea Germaniei Federale si a Italiei la noua organizatie[7].
Citeste si: Germania si Uniunea Europeana (II)
[1] Zorgbibe, Chales, Constructia Europeana. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, 1998, pp. 9-10.
[2] Hancock, Donald, Conradt, David, Peters, Guy, Safran, William, White, Stephen, Zariski, Raphael, Politics in Europe. An introduction to the Politics of the United Kingdom, France, Germany, Italy, Sweden, Russia, and the European Union, Seven Bridges Press, New York, 2003, p. 167.
[3] Bibere, Octav, Uniunea Europeana: intre real si virtual, Editura All Educational, Bucuresti, 1999, pp. 23-24.
[4] Zorgbibe, Chales, op. cit., pp. 21-23.
[5] Bibere, Octav, op. cit., p. 29.
[6] Ibidem, p. 31-32.
[7] Zorgbibe, Charles, op. cit., p. 36-37.