Istoric al pedepsei capitale. De la Dacia romana la Revolutia din 1848
Autor: Stefan GHEORGHIES
In contextul juridic actual putem vorbi despre o diversitate fara margini a ramurilor de drept. Fiecare ramura cunoaste reglementari intinse care, cel putin teoretic, ar trebui sa acopere fiecare aspect al vietii cotidiene, al relatiilor in care o persoana – subiect juridic, intra cu sau fara voia sa, dar si despre relatiile intre institutiile statului sau intre state samd. Insa, dincolo de aparenta diversitate fara limite a cadrului legislativ, exista ramuri esentiale cu rol de fundament al intregii structuri juridice. Dreptul penal poate ca este cea mai importanta dintre ramuri. Trecand la Codul Penal, nu putem nega constantul proces de evolutie prin care acesta a trecut; diversitatea infractiunilor care au cunoscut o reglementare, fie ea si ambigua pe alocuri, intareste aceasta afirmatie. Insa, nu infractiunile reprezinta punctul de interes al acestui mic studiu, ci mai exact vom arunca o privire asupra pedepsei capitale, urmarind diversele sisteme de pedepse care au fost in vigoare in istoria penala romaneasca din momentele cele mai indepartate.
Pedeapsa capitala reprezinta in continuare o complexa problema a stiintei dreptului penal; implicatiile pe care aceasta le are variaza, incepand cu cele de ordin moral, trecand prin cele filosofice si terminandu-se cu cele de ordin social. Nu putem ignora evolutia societatii, din punct de vedere al drepturilor fundamentale ale omului, insa in contextul in care anumite tari inca aplica aceasta pedeapsa, tot mai multe voci insista asupra importantei acesteia in cazul infractiunilor extrem de grave. Insa, nu vom face referire la aspectele de ordin moral, ci vom urmari evolutia acestei pedepse, analizand pe cat posibil viziunea legiuitorului vremii, de la origini pana in prezent.
Dacia romana se afla sub conducerea unui Guvernator care dispunea de imperium merum, un drept de viata si de moarte, insa limitat numai pentru cetatenii romani. Inscriptiile funerare romane prezentau cum locuitori dintre elementele exploatatoare ale provinciei au fost ucisi de catre latrones, cei care in mod izolat atacau conacele de tara ale celor bogati.
Facand un pas urias in istorie, ajungem in secolele XV-XVI, unde domnii moldoveni erau cei care realizau actul de justitie. Pedeapsa pentru boierii care unelteau impotriva domnitorului era cea capitala. Grigore Ureche consemna: „taie Stefan Voda pre Isaiia Vornicul si pre Negrila paharnicul si pre Alexa stolnicul in tirgul Vasluiului”. In pravilele domnesti, precum Cartea romaneasca de invatatura din 1646 a lui Vasile Lupu si Indreptarea legii din 1652 a lui Matei Basarab, faptele penale grave erau pedepsite cu moartea. Tradarea sau rapirea unei femei se pedepsea asemeni. Cu toate acestea, se faceau deosebiri in modul de aplicare al pedepsei. Oamenii simpli care se predau dusmanului in timp de razboi erau ucisi prin taierea capului, in timp ce boierii erau spanzurati pentru acelasi act. Un fapt interesant il constituia dreptul judecatorului care urma sa puna in executare pedeapsa de a refuza executarea daca era convins de nevinovatia celui condamnat. Mitropolitul putea, de asemenea, sa influenteze cursul executarii; cel condamnat isi putea rascumpara pedeapsa cu moartea prin bani sau pamant. Totodata, daca cel condamnat se casatorea era iertat de executarea pedepsei.
In secolul al XIX-lea, pedeapsa cu moartea a cunoscut o aplicare larga in principatele romane. In 1813, Ioan Caragea a adoptat in Muntenia masuri aspre impotriva hotilor, dand ordin ca acestia sa fie capturati vii sau morti prin orice mijloace. Insa, cadrul legislativ era unul neclar (o imbinare juridica intre vechiul drept bizantin si Condica lui Ipsilanti din 1780), asadar era nevoie de un nou cadru juridic: era adoptata astfel Legiuirea Caragea. Aceasta prevedea ca pedeapsa cu moartea sa se aplice in patru cazuri: omorul cu precugetare, falsificarea de bani, omorul savarsit intr-un moment de manie cu ajutorul unei arme sau a unui instrument taios si talharie.
In Moldova insa, domnul Scarlat Calimach a fost criticat pentru o lipsa de preocupare pentru pedeapsa capitala. Codul Calimach, intrat in vigoare in 1 octombrie 1817, in capitolul „Despre vinovatii”, reglementa aplicarea pedepsei pentru omor, paricid, talharie, otravire si incendiu intentionat.
Regulamentele organice au adus o schimbare de viziune radicala; prin art. 198 pedeapsa cu moartea era abolita: „pedepsele cu taerea mainilor sau cu moartea, precum si cazna sau muncile sa strica si sa desputerniceaza fara a sa mai putea urma de acum inainte”. Cu toate ca la momentul respectiv acest pas a fost socotit drept unul necesar, in concordanta cu realitatile perioadei, au existat voci care nu i-au recunoscut autoritatea. In Muntenia, pedeapsa cu moartea nu a mai fost aplicata sub domnitorii care au urmat, cu toate ca in Moldova aceasta a fost aplicata mai rar. Erau condamnati la moarte incendiatorii, cand acestia actionau pentru a cauza moartea cuiva.
Revolutia din 1848 a readus in prim plan pedeapsa cu moartea, multi autohtoni sustinand abolirea acesteia ca pe o revendicare social-politica. Proclamatia de la Islaz prevedea ca „poporul decreta desfiintarea cu totul a pedepsei cu moartea atat in lucrare cat si in sentinte”, cerere reflectata in edictul Guvernatorului provizoriu al Tarii Romanesti din 14 iunie 1848 si prin Decretul nr. 7 prin care se hotara desfiintarea pedepsei cu moartea.
Surse:
- Academia de Stiinte Sociale si Politice a Republicii Socialiste Romania, Istoria dreptului romanesc, Vol. II, Partea a doua, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1987.
- Poenaru, Iulian, Contributii la studiul pedepsei capitale, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1974.
