Legislatia muncii in Romania anilor 1859-1918
Autor: Stefan GHEORGHIES
In sistemul de drept romanesc nu a existat in perioada 1859-1918 o ramura de drept de sine statatoare care sa reglementeze relatiile de munca. In locul unei reglementari unitare s-a preferat existenta mai multor legi, mult mai usor de modificat, cu privire la:
dreptul la asociere si organizare;- munca minorilor si femeilor;
- repausul saptamanal si sarbatorile legale;
- asigurarile sociale;
- reglementarea conflictelor colective de munca;
- contractul de munca.
Constitutia din 1866 a proclamat, prin intermediul art. 27, dreptul de asociere in organizatii profesionale, lasand pe seama legiuitorului reglementarea separata a regimului juridic al acestora. Asociatiile profesionale s-au creat si au functionat pe baza unor statute si programe proprii care trebuiau aprobate de catre organele centrale ale administratiei de stat, in principiu de Ministerul de Interne. Personalitatea juridica se dobandea prin intermediul concesiunii legale, implicand regula ca personalitatea juridica se acorda numai pe cale de lege, de catre organul legislativ.
Reglementarile din aceasta perioada au fost departe de realitatea sociala a vremii. Primele dispozitii referitoare la durata zilei de munca se regasesc in Legea sanitara din 1885 si Regulamentul pentru industriile insalubre din 1894, dar numai cu privire la munca minorilor si a femeilor; dupa prevederile art. 14 din Reg., munca acestora in ateliere mici, fabrici, santiere si cariere nu putea incepe “inainte de orele 5 a.m.” si nu putea dura decat cel mult pana la orele “8 si jumatate p.m.”. Pentru lucratorul major nu s-a stabilit o durata a zilei de munca, specificandu-se in acest sens ca el este “stapan pe timpul si felul muncii sale” (art. 12) si, astfel, in momentul angajarii era de acord cu toate cerintele impuse de patron. Pe anumite ramuri ale industriei existau reglementari in aceasta materie, dar nu a existat o reglementare generala.
In ceea ce priveste ocrotirea muncii minorilor si femeilor, Regulamentul pentru industrii insalubre din vechea Romanie prevedea ca nu erau admisi la lucru copiii sub 12 ani (art. 12) si se interzicea munca de noapte a copiilor si femeilor; Legea minelor din 1895 a interzis munca in subteran a copiiilor sub 14 ani (art. 84).
In anul 1906 a fost elaborata Legea asupra muncii minorilor si femeilor in asezamintele industriale si exploatari miniere care fixa varsta minima pentru ca o persoana sa fie apta de munca si sa se poata angaja: 12 ani (art. 1), iar pentru lucrarile periculoase admiterea pragului de 15 ani pentru baieti si 17 ani pentru fete (art. 2); munca de noapte a fost interzisa pentru baietii sub 15 ani si pentru fetele sub 17 ani (art. 5). Legea pentru organizarea meseriilor, creditului si asigurarilor muncitoresti din 1912 a redus limita minima pentru admitere la lucru la 11 ani, a stabilit durata muncii de opt ore pentru copiii intre 11-15 ani si la zece ore pentru cei intre 15-18 ani, femeile, chiar peste 18 ani, neputand fi obligate la mai mult de 11 ore pe zi; munca de noapte si munca primejdioasa erau interzise baietilor pana la 15 ani si fetelor pana la 17 ani.
Repausul saptamanal si sarbatorile legale s-au bucurat de o prima reglementare prin intermediul Legii promulgate la 28 februarie/12 martie 1897 care a declarat ca zi de repaus ziua de duminica si 14 sarbatori din timpul anului. Formularile contradictorii imprecise din lege nu precizau daca era vorba de ziua intreaga, ca zi de repaus, si practic se acorda doar cate o jumatate de zi libera. In 1910 a fost elaborata o alta lege care preciza un repaus de 24 de ore, insa neaplicarea dispozitiilor sale a nascut multe nemultumiri in interiorul clasei muncitoare. Pe langa ziua de duminica pentru repaus, erau prevazute si alte 11 zile de sarbatoare.
In ceea ce priveste asigurarile sociale, relatiile de munca s-au bucurat de o reglementare in acest sens de abia in 1912 prin Legea pentru organizarea meseriilor, pana atunci gasindu-si aplicare in solutionarea problemelor teoria raspunderii delictuale, victima fiind nevoita sa faca proba producerii accidentului de munca din vina patronului, pentru ca acesta din urma sa fie tras la raspundere pentru accidentul produs. Cu timpul aceasta practica a fost inlocuita de teoria raspunderii contractuale. De abia in 1910 practica judecatoreasca a instituit teoria riscului profesional, care prevedea raspunderea patronului pentru orice accident survenit cu ocazia muncii lucratorului si a impus obligativitatea asigurarilor. Insa, de asigurari nu beneficiau decat muncitorii care cotizau. Mai mult, formalitatile complicate, precum si o administratie a asigurarilor muncitoresti creata de catre aceasta vasta lege, nu au facut decat sa produca si mai multe dezavantaje in randul muncitorilor.
Catre finele secolului al XIX-lea au aparut primele masuri care au urmarit sa controleze dreptul de intrunire si manifestare a muncitorilor. Legea minelor din 1895 prevedea, in art. 130, pierderea dreptului la pensie pentru “lucratorul care a dovedit ca a silit pe alt lucrator sa participe la greva, sau ca a impiedicat lucrul acelora care nu vor sa se asocieze la greva”. In anul 1906, s-a interzis dreptul la greva al minerilor, pentru ca prin Legea contra sindicatelor, asociatiunilor profesionale a functionarilor statului, judetelor, comunelor si stabilimentelor publice din 1909 sa se interzica utilizarea grevei de catre functionarii publici (art. 1 si 2). Legea pentru organizarea meseriilor, creditului si asigurarilor muncitoresti din 1912, prin art. 61 alin. (1) pct. 5 stabilea dreptul patronului de a desface contractele de munca celor care “primejduiesc siguranta fabricii, atelierului sau casei”.
Pana la primul razboi mondial au fost cunoscute doua tipuri de contracte: contractul individual de munca si contractul de ucenicie, primul fiind reglementat de art. 1471 si art. 1472 din Codul civil. Legea pentru organizarea meseriilor, creditului si asigurarilor muncitoresti din 1912 continea cateva reguli privitoare la contractul de ucenicie: primirea ucenicilor de la varsta de 11 ani, durata uceniciei, cum se obtinea calificarea de calfa si responsabilitatea patronilor de a-i invata pe ucenici meseria respectiva.
O comparatie cu reglementarile in materia dreptului muncii din prezent nu poate decat sa sublinieze exista unei realitati sociale complet diferite in Romania anilor 1859-1918, pornind de la varsta minima de la care un minor putea incepe munca si terminand cu strictele conditii, in special in ceea ce privea durata zilei de munca. Caracterul haotic al legislatiei in vigoare in perioada respectiva facea imposibila o respectare stricta a dispozitiilor legilor care ar fi trebuit sa asigure un cadru mai bun in care muncitorii sa isi desfasoare activitatea.
Surse:
- Academia de Stiinte Sociale si Politice a Republicii Socialiste Romania, Istoria dreptului romanesc, Vol. II, Partea a doua, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1987.
- Dariescu, Cosmin, Istoria statului si dreptului romanesc din antichitate si pana la Marea Unire, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2008
- Firoiu, Dumitru V., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976.
