O stafie bantuie Europa: terorismul contractual (I)

wkro/ June 13, 2014/ Articole

Gheorghe PipereaEditorial publicat in Revista Romana de Drept al Afacerilor nr. 5/2014. Autor: Prof. univ. dr. Gheorghe Piperea

Contractul este, dupa formula sacramentala fixata de art. 1166 din actualul nostru Cod civil, un acord de vointe al partilor, ghidate de intentia de a genera, modifica sau stinge raporturi juridice. Iar acest acord de vointe este liber, asa cum rezulta din art. 1169 C. civ. Partile sunt libere sa contracteze, sa decida persoana cu care contracteaza, adica sa isi aleaga partenerul de contract (ceea ce implica si libertatea de a nu contracta), precum si sa determine continutul contractului, in limitele impuse de lege, de ordinea publica si de bunele moravuri. Libertatea comertului, de altfel, este un principiu constitutional (art. 45 din Constitutie).

S-ar putea spune, deci, ca domeniul contractului este domeniul libertatii, domeniul in care persoana isi manifesta vointa, alegerea, optiunea si interesul.

Ma intreb adesea, si ca profesor de drept, si ca mirean, daca exista libertate contractuala, cu adevarat. In plus, avand in vedere ca prin contract sunt generate obligatii juridice (iuris vinculum, lanturi juridice), ma intreb daca mai poate fi vorba despre o reala libertate in executarea unui contract perpetuu sau pe termen lung.

Din ce in ce mai sigur sunt ca libertatea de vointa, departe de a fi un principiu sacrosanct, nu este decat o iluzie, o aparenta inselatoare sau cel mult o fictiune juridica.

In realitate, niciodata continutul contractului nu a fost construit prin vointa exclusiva a partilor contractante. Legea a limitat inca de la originile ei efectele contractului, prin interdictia ca particularii sa deroge prin conventiile lor de la normele ce intereseaza ordinea publica si de la bunele moravuri (care impun, spre exemplu, ca profitul sa fie licit, iar imbogatirea sa aiba o justa cauza).

Libertatea contractuala cunoaste in prezent o „eroziune vizibila si constanta”[1], intrucat profesionistii si consumatorii, deopotriva, nu mai au o libertate neingradita de a contracta sau de a se abtine sa contracteze; nevoile afacerii si necesitatile personale ii determina pe oameni sa incheie contracte (de aceea, astfel de contracte s-ar putea numi contracte nevoite); legea ori regulamentele la care adera profesionistul obliga la incheierea unor contracte; clauzele lor sunt impuse de o parte contractanta, de un tert sau direct de legea imperativa, iar uneori, o parte sau ambele parti contractante sunt fortate sa incheie un anumit contract (de aceea, astfel de contracte pot fi calificate drept contracte fortate). Interventiile legislative in contractele de munca sau in contractele profesionistilor cu consumatorii, desi neaga in parte principiul libertatii de vointa, sunt justificate de ratiunea de a se evita abuzuri reale sau prezumate si de a proteja cetatenii contra acestor abuzuri[2]. Toate aceste contracte obligatorii sunt ne-negociate[3], intrucat vointa partilor sau a uneia dintre partile contractului este fie eliminata sau redusa ca rol in formarea contractului, fie alterata de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului.

Georges Ripert spunea[4], inca din perioada interbelica: „ceea ce inca se numeste contract nu mai este ceea ce partile au voit, ci ceea ce ele ar fi trebuit sa vrea; si daca ele nu au voit in mod efectiv lucrul respectiv, totul va fi rezolvat ca si cum partile l-au voit; partile contractante isi epuizeaza puterea lor de a voi indicand doar natura raportului juridic in care doresc sa-si realizeze acest raport juridic; legiuitorul face restul”.

Dintotdeauna au putut contracta, deci au avut libertatea comertului, cei care au avut resursele si mijloacele economice de a contracta, nu si restul. Asa a fost dintotdeauna. Iar continutul contractelor a fost si este, in mare parte, pre-stabilit de cei care detin libertatea de a contracta. Mai ales in prezent, cand lumea este dominata de un mic conclav de over-lorzi ai sistemului, cei presati de nevoi sunt obligati sa vrea ceea ce puternicii economiei sunt liberi sa le-o impuna[5]. Nu se poate alege varianta de a nu contracta cu „puternicii economiei”, iar continutul contractului este prestabilit de ei. De aceea, in doctrina franceza s-a afirmat ca, departe de a duce la raporturi juridice echilibrate, autonomia de vointa are ca rezultat faptul ca cei mai puternici impun legea celor mai slabi[6]si adeseori contractul consacra strivirea celui mai slab de catre cel puternic[7].

Este grav ca, in dreptul ultimilor 50 de ani, contractele ne-negociate sau obligatorii, in care nu exista libertatea sau optiunea de a nu contracta, au devenit o stare de normalitate (artificiala, dar acceptata la nivel subliminal), iar contractele cu furnizorii de utilitati, distribuitorii/concesionarii exclusivi, autoritatile contractante etc. au iesit din zona alegerii partenerului contractual, acesta fiind impus/dictat de monopolul legal sau faptic pe care acesti profesionisti il detin.

Cu atat mai putin in prezent se poate sustine caracterul intangibil si nelimitat al libertatii de a contracta, date fiind fenomenele de concentrare si de expansiune globala a puterii economice a unor profesionisti ai comertului, fenomene accentuate de actuala criza economica mondiala, ghidata de contra-principiul to big to let fail[8]. Pur si simplu, acesti „puternici ai economiei” nu pot fi evitati: ca sa putem trai in secolul XXI, trebuie sa consumam si, deci, suntem obligati sa alegem sa contractam cu ei, in conditiile impuse de ei. Si nu exista egalitate in raporturile juridice cu ei.

In mod traditional se considera ca, intrucat contractul este libertate, inseamna ca el este obligatoriu: pacta sunt servanda. Contractele legal facute sunt echivalente cu legea. Este un principiu peren, care este prezent atat in fostul art. 970 C. civ. de la 1864, cat si in art. 1270 alin. (1) actualul C. civ.

Unii autori sau practicieni traditionalisti ai dreptului considera chiar ca principiul pacta sunt servanda este „sacrosanct”, iar, intrucat presupune libertatea de alegere, cuvantul „contract” este echivalent celui de „justitie”: qui dit contractuel, dit juste[9].

Daca echivalarea cu legea a unui contract legal facut este normala, echivalarea unui contract cu justitia si cu echitatea este o exagerare de tip fundamentalist a importantei unei notiuni care, asa cum s-a vazut, nu este decat o aparenta inselatoare, o iluzie, o fictiune juridica: libertatea contractuala nu (prea) exista in realitatea economica. Si, oricum, nu se poate spune ca intotdeauna contractul este just; dimpotriva, in unele situatii, contractul obiectiveaza egoismul, inegalitatea si interesul pur individual al partilor[10], fiind instrumentul predilect al abuzului de putere economica.

Asemenea abordari simpliste duc la aproximari care fac ca legalitatea sa esueze in legalism.

Daca legalitatea inseamna, la nivelul sau cel mai profund, legitimitate, punerea legii in acord cu echitatea si cu buna-credinta, iar legitimitatea presupune refuzul categoric al abuzului, legalismul este o spoiala de legalitate, o practica ce incearca sa dea aparenta legala unor abuzuri.

Legalismul este o adevarata plaga a lumii juridice. Este o religie pentru juristii ipocriti, un limbaj de lemn incremenit in proiectul comunismului originar[11] si al utilitarismului de secol XIX. Legalismul este o aplicare de tip taliban a legii, caci nu face decat sa ocoleasca fondul, adica echitatea, blocandu-se in forme, in proceduri si in ipocrizii. „Ism”-ul din finalul cuvantului il pune pe avocatul sau judecatorul care „practica” legalismul in postura de jurist fundamentalist. Legalism inseamna talibanism juridic. Un abuz nu devine o practica legala si intemeiata doar pentru ca este stipulat in contract sau pentru ca este „ocrotit” prin lege, asa cum un act terorist nu devine justificabil doar pentru ca este imbracat in idealuri politice inalte. Prevederea in lege, in sine, ca si stipularea in contract, nu inlatura caracterul abuziv al unui fapt, act, contract, act administrativ sau al unei practici. Abuzul de putere – economica, administrativa, politica – nu este „amnistiat” sau sters prin lege si cu atat mai putin nu poate fi iertat pe temeiul existentei unui contract sau a unui act administrativ. Ca si legea sau actul administrativ[12], si contractul poate fi inlaturat de la aplicare: contractul sau clauzele contractuale care sunt contrare ordinii publice ori bunelor moravuri pot fi si ele inlaturate de la aplicare, prin nulitatea partiala a contractului sau prin lasarea fara efect a clauzelor ilegale sau abuzive[13]. Este adevarat ca un contract are putere de lege intre parti (este „legea partilor”, asa cum, nu foarte corect din punctul de vedere al logicii si al semanticii, ne-am obisnuit sa spunem), dar aceasta „lege a partilor” este legitima cata vreme nu acopera un abuz, cata vreme nu incalca ordinea publica si cerintele bunelor moravuri si cata vreme este conform cu echitatea.

Citește și: O stafie bantuie Europa: terorismul contractual (II)


[1] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. II (Contractul), Ed. Universul Juridic, 2009, p. 52.
[2] In acelasi sens s-au pronuntat Gh. Stancu, V. Patulea, Dreptul contractelor, Ed. C.H. Beck, 2008, p. 69.
[3] A se vedea J. Ghestin, Traité de droit civil. La formation du contract, L.D.G.J., Paris, 1998, pp. 53-79.
[4] G. Ripert, L’ordre économique et la liberté contractuelle, in Recueil d’études sur les sources du droit el l’honneur de Fr. Gény, tome II, p. 347 si 391 (autorul este citat si de Gh. Stancu, V. Patulea, op. cit., p. 109.
[5] B. Stark, Droit civil. Obligations, Librairies tehnicques, Paris, 1972, p. 344, apud C. Statescu, C. Birsan, Teoria generala a obligatiilor, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008, p. 21.
[6] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 38.
[7] H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, tome II/premier volume, Obligations. Théorie générale, Montchretien, Paris, 1998, p. 104.
[8] Interesant e faptul ca nimeni nu este deranjat de revenirea la „regula” greed is good. Iar super-sefii de banci si corporatii, care au dus lumea in prapastia in care ne aflam, aplicand cu ardoare regula lacomiei, rad pe infundate de politicienii care s-au temut de falimentul sistemic si au sustinut pe timp de criza bancile si corporatiile, indatorand statele si, in final, proprii cetateni.
[9] D. Mazeaud (Loyaute, solidarite, fraternite: la nouvelle devise contractuelle?, in compendiul dedicat lui Fr. Terre, L’avenir du droit, Press Universitaires de France, Paris, 1999, p. 608) combatea teza – simplista – a unui filosof francez al dreptului din secolul XIX, Alfred Fouille, conform caruia qui dit contractuel, dit juste, citand un avocat francez din secolul XIX, Henri de Lacordaire, care obisnuia sa spuna ca entre le fort et le faible, entre le riche et le pauvre, entre le maitre et le serviteur, c’est la liberte qui oprime et la loi qui affranchit („intre cel puternic si cel slab, intre cel bogat si cel sarac, intre stapan si servitor, libertatea este cea care oprima si legea cea care libereaza”).
[10] L. Pop, op. cit., p. 51.
[11] Manifestul Partidului Comunist al lui K. Marx incepe cu aceasta fraza: „O stafie bantuie Europa: comunismul”. Spre deosebire de personajul lui Shakespeare, comunismul inca nu se nascuse si era deja stafie (=spiritul unei persoane decedate dar care a ramas blocat in lumea noastra …). Si, tot spre deosebire de personaj (dintr-o piesa de teatru pe care alegem sa o citim sau sa o audiem din cand in cand), ideologia lui Marx ne viziteaza, neanuntata si neinvitata, din ce in ce mai des… O noua teroare care sa ne faca sa acceptam mai eficient noile forme insidioase de control…
[12] Legea interna poate fi inlaturata de la aplicare daca este contrara CEDO, dreptului Uniunii Europene sau jurisprudentei emise in baza acestora. Actul administrativ, inclusiv cel normativ, poate fi inlaturat de la aplicare.
[13] Clauzele abuzive din contractul dintre profesionist si consumator sunt lipsite de efecte in ce-l priveste pe consumator. Contractul care contine clauze abuzive va fi aplicat numai in masura in care, in urma inlaturarii clauzelor abuzive, mai prezinta interes pentru parti.

Share this Post

About wkro

WOLTERS KLUWER ROMÂNIA este parte a grupului multinaţional Wolters Kluwer, cunoscut pe piaţa internaţională ca unul dintre cei mai mari furnizori de informație specializată, produse şi servicii dedicate profesioniştilor.