Reglementarea legala a dreptului la viata privata in legislatia nationala
Extras din articolul Aspecte privind respectarea dreptului la viata privata de catre mass-media, autori Corina-Florenta POPESCU, Maria-Irina GRIGORE-RADULESCU, publicat in Pandectele Romane nr. 10/2014.
Conventia europeana a drepturilor omului instituie, in sarcina statelor, obligatii pozitive, adica obligatii de adoptare a unor masuri de ordin legislativ[1] sau de alta natura, in vederea asigurarii exercitiului drepturilor si libertatilor prevazute de conventie si a eficientizarii interdictiilor in ceea ce priveste aparitia unor imixtiuni in viata privata, indiferent de autorii acestora, care pot fi persoane particulare, inclusiv societati de presa si jurnalisti[2].
In legislatia nationala, art. 11 alin. (2) si art. 20 din Constitutia Romaniei, republicata, formuleaza doua principii de baza, respectiv principiul efectului direct, prin includerea in dreptul roman a tratatelor internationale ratificate de Romania si respectiv principiul prioritatii reglementarilor internationale privind drepturile omului fata de legile interne in caz de neconcordanta.
In cuprinsul mai multor articole, legea fundamentala contureaza un nivel ridicat de protectie a dreptului a viata privata, impunand obligatia respectarii acestuia in sarcina altor subiecte de drept. Astfel, potrivit art. 26, „autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata”, iar in conformitate cu dispozitiile art. 30 alin. (6) „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine”.
Similar celorlalte drepturi si libertati fundamentale, si exercitarea libertatii de exprimare poate fi supusa restrangerii in conditiile art. 53 care in alineatul 1 prevede motivele limitarii, si anume, „apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”, iar in alineatul 2 precizeaza ca „restrangerea poate fi dispusa numai daca este necesara intr-o societate democratica. Masura trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o, sa fie aplicata in mod nediscriminatoriu si fara a aduce atingere existentei dreptului sau a libertatii”
Dreptul la respectarea vietii private, a domiciliului si a corespondentei unei persoane trebuie sa fie nu numai reglementat prin dispozitii legale nationale si internationale, ci si protejat prin normele dreptului civil, urmarindu-se repararea prejudiciului si prin norme de drept penal, viata privata fiind ocrotita prin incriminarea faptelor care aduc atingere secretului si linistii personale[3]. Noul Cod civil cuprinde reglementari specifice referitoare la ocrotirea drepturilor la viata, sanatate si integritate, a dreptului la viata privata si la demnitatea persoanei, precum si la respectul memoriei persoanei decedate, prin reglementarea expresa a dreptului celui vatamat sau amenintat cu o atingere ilicita adusa personalitatii sale de a cere oricand instantei fie interzicerea incalcarii, daca ea este iminenta; fie incetarea incalcarii si interzicerea ei, daca ea dureaza inca, fie constatarea caracterului ilicit al incalcarii aduse, daca tulburarea pe care ea a creat-o subzista inca sau consacrarea, ca mijloc specific de aparare, a dreptului la replica ori instituirea unor masuri provizorii specifice.
Art. 58 alin. (1) noul C. civ. prevede ca: „Orice persoana fizica are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiintei umane, cum sunt viata, sanatatea, integritatea fizica si psihica, demnitatea, intimitatea vietii private, libertatea de constiinta, creatia stiintifica, artistica, literara sau tehnica”[4].
Art. 70 noul C. civ. reglementeaza dreptul la libera exprimare si stipuleaza ca orice persoana are dreptul la libera exprimare si ca exercitarea acestui drept nu poate fi restransa decat in limitele stabilite de legiuitor.
Art. 75 din cod prevede la alin. (1) ca nu constituie incalcarea drepturilor prevazute in aceasta sectiune atingerile permise de lege sau de conventiile si pactele internationale privitoare la drepturile omului la care Romania este parte, iar la alineatul urmator arata ca exercitarea drepturilor si libertatilor constitutionale cu buna-credinta si cu respectarea pactelor si conventiilor internationale la care Romania a aderat nu constituie o incalcare a drepturilor din prezenta sectiune[5].
De asemenea, in noul Cod civil sunt prezentate si anumite situatii de atingeri aduse vietii private din perspectiva legiuitorului roman in art. 74, dintre acestea amintind:
a) intrarea sau ramanerea fara drept in locuinta sau luarea din aceasta a oricarui obiect fara acordul celui care o ocupa in mod legal;
b) interceptarea fara drept a unei convorbiri private, savarsita prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, in cunostinta de cauza, a unei asemenea interceptari;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate intr-un spatiu privat, fara acordul acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezinta interioare ale unui spatiu privat, fara acordul celui care il ocupa in mod legal;
e) tinerea vietii private sub observatie, prin orice mijloace, in afara de cazurile prevazute expres de lege;
f) difuzarea de stiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viata intima, personala sau de familie, fara acordul persoanei in cauza;
g) difuzarea de materiale continand imagini privind o persoana aflata la tratament in unitatile de asistenta medicala, precum si a datelor cu caracter personal privind starea de sanatate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstante in legatura cu boala si cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fara acordul persoanei in cauza, iar in cazul in care aceasta este decedata, fara acordul familiei sau al persoanelor indreptatite;
h) utilizarea, cu rea-credinta, a numelui, imaginii, vocii sau asemanarii cu o alta persoana;
i) difuzarea sau utilizarea corespondentei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, resedinta, precum si numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fara acordul persoanei careia acestea ii apartin sau care, dupa caz, are dreptul de a dispune de ele.[6]
In sprijinul garantarii dreptului la viata privata, Codul penal incrimineaza in Capitolul IX intitulat Infractiuni ce aduc atingere domiciliului si vietii private al Titlului I din Partea speciala, violarea domiciliului (art. 224), violarea sediului profesional (art. 225), violarea vietii private (art. 226), divulgarea secretului profesional (art. 227), iar in Codul de procedura penala sunt metodele speciale de supraveghere sau cercetare (art. 138-153).
Atingerile aduse intimitatii persoanei se pot infatisa nu numai ca violari ale secretului corespondentei, a comunicarilor, a convorbirilor, dar si ca imixtiuni abuzive de la distanta in viata intima a persoanei, prin captarea de la distanta de imagini, sunete legate de viata personala a celui vizat, prin inregistrarea de la distanta a convorbirilor purtate, prin obtinerea de fotografii din locurile private, care ar putea dezvalui manifestari intime ale persoanei[7].
Alte acte normative incidente in materia analizata sunt Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, cu modificarile si completarile ulterioare, Legea nr. 677/2001 privind protectia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor date, cu modificarile si completarile ulterioare, Legea nr. 676/2001 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in sectorul telecomunicatiilor, cu modificarile si completarile ulterioare sau Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public, cu modificarile si completarile ulterioare.
In scopul garantarii si protejarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanelor ale caror date sunt supuse prelucrarii, potrivit art. 3 din Legea nr. 677/2001, prin prelucrarea datelor se intelege si comunicarea catre terti prin dezvaluire, difuzare sau in orice alt mod, iar aceasta poate fi facuta de catre orice persoana fizica sau juridica, de drept public sau de drept privat, inclusiv de catre mass-media. Articolul 5 din legea sus-mentionata stabileste drept criteriu de legitimitate a prelucrarii datelor personale consimtamantul expres si neechivoc al persoanei vizate, acesta putand lipsi atunci cand „prelucrarea este necesara in vederea realizarii unui interes legitim al operatorului sau al tertului caruia ii sunt comunicate datele, cu conditia ca acest interes sa nu prejudicieze interesul sau drepturile si libertatile fundamentale ale persoanei vizate”. In consecinta, presa poate invoca interesul public al datelor divulgate, dreptul ei de a informa publicul, precum si dreptul acestuia de a primi informatii.
Potrivit acestei legi, publicarea datelor personale privind starea de sanatate a unei persoane nu poate fi facuta decat daca este necesara pentru protectia sanatatii publice, prevenirea unui pericol iminent, prevenirea savarsirii sau producerii rezultatului unor fapte de natura penala, pentru inlaturarea urmarilor prejudiciabile ale unei asemenea fapte. Datele personale privitoare la fapte si contraventii pot fi publicate daca au fost facute in mod manifest publice de catre persoana vizata sau daca sunt strans legate de calitatea de persoana publica a acesteia ori de caracterul public al faptelor in care este implicata.
Dispozitiile art. 14 din Legea nr. 544/2001 reglementeaza o situatie in care informatiile cu privire la datele personale ale unei persoane pot deveni informatii de interes public si anume atunci cand acestea afecteaza capacitatea de exercitare a unei functii publice.
Pentru ca dreptul la viata privata si de familie sa existe cu adevarat insa, nu este suficienta simpla proclamare a lui in documente internationale si la nivel constitutional, fiind necesara aplicarea si apararea acestor dreptul de catre judecatorul intern, atat la nivelul instantelor de drept comun, cat si la nivelul celei de contencios constitutional.
[1] Precizam ca, prin notiunea de „lege” in acceptiunea Curtii si Comisiei se intelege atat dreptul scris (Constitutie, legi, acte normative ale administratiei centrale sau locale, conventiile internationale aplicabile in dreptul intern), cat si jurisprudenta sa (nu numai pentru tarile din sistemul common law, ci si pentru cele din sistemul continental). A se vedea, pentru detalii in acest sens, D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi si libertati fundamentale in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005, p. 481. Curtea de la Strasbourg aminteste in jurisprudenta sa ca prin cerinta ca masura adoptata sa fie prevazuta de lege se pretinde nu numai ca masura sa aiba o baza legala in dreptul intern, dar trebuie ca norma care o permite sa fie accesibila si previzibila. Astfel, „…cetateanul trebuie sa dispuna de informatii suficiente supra normelor juridice aplicabile intr-un caz dat si sa fie capabil sa prevada, intr-o masura rezonabila, consecintele care pot aparea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie sa fie, in acelasi timp, accesibila si previzibila” (CEDO, hotararea din 26 aprilie 1979 in cauza Sunday Times c. Regatului Unit).
[2] Curtea a statuat ca exercitiul real si efectiv al libertatii de exprimare „nu depinde numai de obligatia statului de a se abtine de la orice ingerinta, ci poate impune masuri pozitive de protectie chiar si in relatiile dintre persoane private. Pentru a determina daca exista o obligatie pozitiva a statului va fi luat in considerare justul echilibru ce trebuie realizat intre interesul general si interesele personale. Intinderea acestor obligatii variaza, inevitabil, In functie de diversitatea situatiilor din statele contractante si a alegerilor ce trebuie sa fie facute in termeni de prioritati si resurse. Aceasta obligatie nu trebuie sa fie interpretata de o maniera de natura a impune autoritatilor o sarcina insuportabila sau excesiva” (a se vedea CEDO, hotararea din 16 martie 2000 in cauza Ozgur Gundem c. Turciei).
[3] Studii privind jurisprudenta CEDO, Institutul National al Magistraturii, Bucuresti, 2003, p. 262.
[4] http://curieruljudiciar.ro/2011/10/06/drepturile-personalitatii-in-noul-cod-civil/
[5] http://curieruljudiciar.ro/2011/10/03/noul-cod-civil-prevede-norme-legate-de-respectarea-vietii-private/
[6] http://curieruljudiciar.ro/2011/10/06/drepturile-personalitatii-in-noul-cod-civil/
[7] De exemplu, Codul penal francez incrimineaza, in art. 226 alin. (1), fotografierea clandestina in locurile private, iar in alin. (8) al aceluiasi articol incrimineaza realizarea unor montaje cu cuvintele si imaginea unei persoane, fara consimtamantul ei. De asemenea, art. 615 bis din Codul penal italian incrimineaza fapta aceluia care, prin instrumente de captare vizuala sau sonora isi procura ilicit informatii sau imagini tinand de viata privata care se desfasoara in domiciliul unei persoane sau in alte locuri ce tin de acesta, contra vointei exprese ori tacite a aceluia care are dreptul de a interzice aceasta (pentru detalii, a se vedea, Al. Boroi, M. Popescu, „Dreptul la intimitate si la viata privata. Elemente de drept comparat”, in Dreptul nr. 5/2003, p. 163).
Frumos si documentat articol. Felicitari.