Reglementari interesante privind cetatenia romanilor

wkro/ October 24, 2012/ Articole

Autor: Stefan GHEORGHIES

Recunoasterea internationala a domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a realizat datorita unor compromisuri si in spiritul Conventiei de la Paris din 7 august 1858. Prin Statutul dezvoltator promulgat pe 2 iulie 1864 si acceptat cu mici amendamente de Poarta si de celelalte puteri garantate ca act aditional la Conventia din 7 august 1858, statul incepe sa foloseasca pe plan international si denumirea de Romania.

Proclamarea Unirii

Proclamarea si recunoasterea independentei de stat a Romaniei in 1877 a reprezentat un alt moment fundamental in recunoasterea individualitatii statului roman, iar prin intermediul Conventiei romano-rusa din 4 aprilie 1877 Romania dobandea pentru prima oara din partea unui imperiu vecin conditia de parte intr-o conventie politica care nu prevedea clauze de subordonare fata de cealalta parte contractanta. Pe 14 august 1916, Romania a intrat in razboi alaturi de Antanta dupa ce semnase in prealabil un tratat multilateral cu puterile aliate in care i se recunoastea dreptul de a participa in conditii egale la toate chestiunile supuse tratativelor preliminare si hotararii conferintei de pace.

In intervalul 1859-1876, relatiile internationale ale Romaniei se dezvolta considerabil. S-au infiintat agentii diplomatice la Paris, Belgrad, Berlin, Roma, Sankt Petersburg, au sporit ca numar si importanta relatiile consulare, s-au infiintat reprezentante diplomatice aferente relatiilor dintre statele independente. In 1880 au fost trimise misiuni diplomatice in Persia, Brazilia si Statele Unite ale Americii.

Crearea statului national roman a dus la constituirea cetateniei romane, ai carei titulari originari au fost cetatenii celor doua Principate. Conventia de la Paris contribuise la constituirea cetateniei romane prin conceptul de bicetatenie (art. 46), prin drepturile politice recunoscute populatiei si prin inceputul de laicizare a institutiei (art. 5). In practica s-au respectat, fara a fi insa legiferate, atributele cetatenesti legate de dreptul international: dreptul la protectie diplomatica a cetateanului aflat in strainatate, dreptul de a nu fi extradat – exceptie facand conventiile internationale pe baza de reciprocitate – si dreptul de a nu fi expulzat, efecte ale dreptului de a avea domiciliul pe teritoriul tarii si de a fi judecat dupa legile tarii. Se naste institutia recunoasterii, expresie a dreptului si obligatiei de realizare a statului national unitar; Consiliul de ministri al Moldovei continua unificarea legislativa in materie, adoptand procedura de impamantenire munteana.

Codul Civil din 1864 a reprezentat, prin art. 8-10, 12 si 16-20, prima reglementare moderna a dobandirii si pierderii, individuale, a calitatii de cetatean roman, iar prin Constitutia din 1866 se introdea principiul conform caruia „teritoriul Romaniei nu se poate coloniza cu populatiuni de ginta straina” (art. 3) si a limitat posibilitatea dobandirii cetateniei numai la strainii „de rituri crestinesti” (art.7 alin. 2). Se simplifica astfel dobandirea cetateniei pentru romanii de origine prin legiferarea institutiei recunoasterii, se proclama un principiu care-si gaseste si azi aplicare in dreptul modern – „numai impamantenirea aseamana pe strain cu romanul pentru exercitatea dreptului politice” (art. 8, alin. 2).

cetateni romani

Razboiul de independenta a adus cu sine acordarea cetateniei ofiterilor de origine romana care declarau ca renunta la orice protectie straina (Decretul nr. 1281/1877). Art. 7 din Constitutie prevedea principiul incetatenirii individuale prin lege, cu expresa inlaturare a restrictiei religioase precizate anterior (fostul alin. 2). Acordarea cetateniei romane locuitorilor Dobrogei a fost recunoscuta prin proclamatiile domnesti date la trecerea armatei romane in Dobrogea (14/26 noiembrie 1878), insa practic a avut loc treptat, printr-o prima instituire a unui concept de pre-cetatenie sau „cetatenie a Dobrogei”, finalizata prin Decretul nr. 1401/1909 cu incetatenirea propriu-zisa.

In timpul primului razboi mondial, guvernul a fost autorizat „a putea recunoaste calitatea de cetatean roman aceluia care, fiind de origine romana, s-ar afla sub drapel in timpul razboiului actual” (Decretul nr. 3239/1916). Astfel s-a creat institutia cetateniei conditionate de ratificare, a cetateniei provizorii, precum si suspendarea provizorie a cetateniei celor avand nationalitatea unuia dintre statele inamice (Decretul nr. 3242/1916).

Statului strainilor. Conflictul de legi

Codul Civil din 1864 prevedea ca „strainii se vor bucura indeobste in Romania de aceleasi drepturi civile de care se bucura si romanii, afara de cazurile unde legea ar fi hotarat altfel” (art. 11), principiu aplicat chiar si resortisantilor unui stat cu care statul roman nu avea relatii diplomatice. Strainii, se bucurau, in principiu, de drepturile cetatenilor, cum ar fi dreptul de a se casatori, de a adopta sau de a fi adoptati, de a fi tutori, de a dobandi bunuri cu titlu de proprietate, de a se bucura de proprietatea industriala si comerciala, inclusiv de a practica o activitate lucrativa, de a se angaja in serviciul altei persoane, de a fi expert ori arbitru, neavand insa drepturi politice; strainii aveau acces la invatatura, drept la protectie penala si libertatea, principiala, de a-si stabili domiciliul pe teritoriul Romaniei, libertate restransa ulterior prin modificarea constitutiei din 1879.

Statutul strainilor aflati pe teritoriul Romaniei cuprinde si o serie de obligatii corelative; astfel, strainii raspundeau in fata legii penale pentru faptele comise pe teritoriul tarii sau impotriva ei, putand fi expulzati ori extradati. Aveau obligatia de a plati taxe si impozite, uneori superioare celor la care erau supusi cetatenii.

Codul Civil prevedea (art. 2) ca regimul juridic al imobilelor aflate pe teritoriu romanesc este exclusiv supus legii romanesti. Asadar pentru imobilele din alte tari se aplica legea asezarii lor, iar legile privind starea civila si capacitatea personala urmareau cetatenii romani, chiar daca aveau resedinta in strainatate. Se admitea, principial, aplicarea legii nationale, iar determinarea legii straine era considerata o chestiune de fapt, nu de drept; in caz de conflict intre legislatii, legea romaneasca avea precadere.

Dreptul comercial international ia dezvoltare: statutul societatilor straine, transportul maritim, falimentul; reclamantul strain, cand nu era comerciant sau nu detinea imobile in Romania, urma sa depuna in prealabil o cautiune iudicatum solvi, desfiintata ulterior, invocandu-se dreptul (si obligatia) strainilor de a aparea in justitie; puterea judecatoreasca recunostea autoritatea de lucru judecat a hotararilor straine numai in limita reciprocitatii.

Regimul capitulatiilor, in urma caruia protejatii unei puteri beneficiau de dreptul de a fi judecati de consulii acesteia a fost inlaturat prin conventii bilaterale cu Austro-Ungaria, Germania si Franta, prin care aceste puteri renuntau la dreptul lor de a proteja in Romania persoane de alta cetatenie.

Perioada care incepe cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza a adus cu sine pe plan international recunoastere natiunii romane – stat independent cu dreptul de a avea propria sa politica externa. In conditiile create de realizarea statului national unitar s-a extins si conditia cetateanului, dezvoltata intre timp prin introducere votului universal; sub raportul dreptului international, public si privat, s-au urmarit premisele formarii unui drept romanesc unitar.

Surse:

  1. Academia de Stiinte Sociale si Politice a Republicii Socialiste Romania, Istoria dreptului romanesc, Vol. II, Partea a doua, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1987.
  2. Dariescu, Cosmin, Istoria statului si dreptului romanesc din antichitate si pana la Marea Unire, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2008

Imagine

Share this Post

About wkro

WOLTERS KLUWER ROMÂNIA este parte a grupului multinaţional Wolters Kluwer, cunoscut pe piaţa internaţională ca unul dintre cei mai mari furnizori de informație specializată, produse şi servicii dedicate profesioniştilor.