Rezolutiunea in Noul Cod civil (I)
Autori: Cornel POPA, avocat asociat Tuca Zbarcea si Asociatii
Andreea LISIEVICI, avocat colaborator senior Tuca Zbarcea si Asociatii
Potrivit art. 1516 alin. (1) C. civ., creditorul are dreptul la indeplinirea integrala, exacta si la timp a obligatiei. Standardul de executare asezat pe umerii debitorului este stabilit de art. 1480 C. civ., care ii solicita acestuia sa puna in executarea obligatiilor sale, ca regula, diligenta unui bun proprietar. Legiuitorul civil este mai sever fata de cei care exercita o activitate profesionala, persoane in privinta carora diligenta se apreciaza tinand seama de natura activitatii exercitate[3].
Din punct de vedere al raporturilor dintre parti, rezolutiunea reprezinta un remediu disponibil creditorului obligatiei, alaturi de plata de daune-interese (care se poate cumula cu rezolutiunea), executarea silita a obligatiei, reducerea obligatiei corelative a creditorului sau, dupa caz, alte mijloace prevazute de lege pentru realizarea dreptului creditorului.
In reglementarea Codului civil anterior, rezolutiunea cunostea o reglementare indirecta, fiind considerata o „conditie rezolutorie” subinteleasa in contract, inclusa in sectiunea „Despre obligatiile conditionale”[4]. Actualul Cod civil marcheaza o evolutie considerabila, specificand atat calitatea de remediu pentru neexecutare, cat si dreptul de optiune al creditorului[5]. Chiar daca rezolutiunea cunoaste un „regim juridic complet”[6] in Codul civil, ansamblul reglementarii nu este inafara oricarei critici, iar un aspect vizibil din chiar asezarea textelor este acela ca sectiunea dedicata rezolutiunii (art. 1549-1554 C. civ.) se afla in cadrul capitolului ce reglementeaza executarea silita a obligatiilor, desi in mod evident in cazul rezolutiunii nu poate fi vorba de vreo executare (silita sau nu) a obligatiilor. Mai mult, nu poate fi trecuta cu vederea nici reglementarea separata a raspunderii contractuale si a unor chestiuni adiacente, fara vreo trimitere la notiunea rezolutiunii, 200 de articole mai devreme, in capitolul „Raspunderea civila” din cadrul Titlului II, „Izvoarele obligatiilor”[7], chestiune care poate crea dificultati de interpretare si care, mai ales, pare sa stearga din calitatea esentiala a rezolutiunii de a reprezenta o forma de raspundere civila (contractuala), care fusese larg recunoscuta intr-o buna parte din doctrina juridica romana[8].
Din perspectiva domeniul de aplicare al rezolutiunii, in vreme ce anterior se considera ca rezolutiunea poate avea in vedere numai contractele sinalagmatice [„Conditia rezolutorie este subinteleasa totdeauna in contractele sinalagmatice (…)”], o precizare similara nu mai este inclusa in actualul Cod civil. Drept urmare, caracterizarea rezolutiunii drept un efect specific contractelor sinalagmatice risca sa fie inlaturata. De altfel, in literatura juridica straina s-a exprimat opinia, deplin sustenabila si in contextul noii noastre legislatii civile, ca este in spiritul reglementarii extinderea rezolutiunii la contractele unilaterale cu titlu oneros[9], precum si la
asa-numitele contracte unilaterale imperfecte[10].
In tot cazul, din punct de vedere practic pare sa aiba mai mica importanta daca rezilierea se poate produce si in cazul contractelor unilaterale sau nu, de vreme ce Codul civil reglementeaza obligatia de restituire atat cu aplicabilitate in cazul contractelor sinalagmatice ce se desfiinteaza cu efect retroactiv (titlul VIII, „Restituirea prestatiilor”), cat si punctual, pentru contractele unilaterale numite (restituirea bunului dat in depozit – art. 2116; restituirea bunului imprumutat – art. 2155 etc.).
Asa cum mentionam deja, premisa operarii rezolutiunii este intervenirea unei neexecutari contractuale. Desi aceasta mentiune poate parea superflua, o aducem totusi in discutie pentru a sublinia faptul ca nici noua reglementare din Codul civil nu da dreptul vreunei parti sa rezolutioneze contractul pe fondul unor simple neintelegeri dintre parti, daca aceste neintelegeri nu se concretizeaza in neexecutari de obligatii[11]. Simpla pierdere a increderii in partenerul contractual (care in special in contractele de lunga durata poate interveni dintr-o multitudine de motive) nu va putea constitui temei al rezolutiunii, astfel ca intr-o asemenea situatie partea in cauza va fi nevoita sa execute in continuare contractul sau, in masura in care contractul prevede dreptul de a denunta unilateral contractul, sa foloseasca aceasta optiune[12].
Cititi articolul integral in Revista Romana de Drept al Afacerilor nr. 8/2012.
__________________________
[3] Se cuvine semnalat totusi ca art. 1231 C. civ., din materia obiectului contractului si, respectiv, al obligatiei, este mai ingaduitor cu debitorul. Potrivit acestuia, „atunci cand nu poate fi stabilita potrivit contractului, calitatea prestatiei sau a obiectului acesteia trebuie sa fie rezonabila sau, dupa imprejurari, cel putin de nivel mediu” (subl. ns.). Obiectul obligatiei este definit ca fiind „prestatia la care se angajeaza debitorul” [art. 1226 alin. (1) C. civ.].
[4] „Conditia rezolutorie este subinteleasa totdeauna in contractele sinalagmatice, in caz cand una din parti nu indeplineste angajamentul sau” – art. 1120 C. civ. anterior.
[5] „Atunci cand, fara justificare, debitorul nu isi executa obligatia si se afla in intarziere, creditorul poate, la alegerea sa si fara a pierde dreptul la daune-interese, daca i se cuvin: (…) 2. sa obtina, daca obligatia este contractuala, rezolutiunea sau rezilierea contractului ori, dupa caz, reducerea propriei obligatii corelative” – art. 1516 alin. (2) Noul C. civ.
[6] Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2012, p. 1641.
[7] „Orice persoana trebuie sa isi execute obligatiile pe care le-a contractat. Atunci cand, fara justificare, nu isi indeplineste aceasta indatorire, ea este raspunzatoare de prejudiciul cauzat celeilalte parti si este obligata sa repare acest prejudiciu, in conditiile legii. (…)” – art. 1350 Noul C. civ.
[8] A se vedea, cu titlu de exemplu C. Statescu, C. Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, 2008, p. 88. Exista insa si opinii in sensul in care rezolutiunea este o „urmare a fortei obligatorii a contractului, desi ea nu este o forma de raspundere contractuala” – L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012, p. 248.
[9] De pilda, imprumutul unei sume de bani cu dobanda.
[10] De exemplu, imprumutul de folosinta, in care imprumutatorul trebuie sa restituie imprumutatului cheltuielile urgente si necesare facute cu bunul imprumutat (art. 2151 C. civ.). A se vedea J.L. Baudouin, P.G. Jobin, Les Obligations, ed. a 6-a, Yvon Blais, Cowansville (Québec), 2005, p. 791. Opinia este enuntata in literatura juridica din Québec si am considerat-o relevanta pentru scopul prezentului articol deoarece reglementarea rezolutiunii din actualul Cod civil este in mare masura inspirata din Codul civil din provincia Québec.
[11] Aceasta idee poate suferi nuantari suplimentare. In conformitate cu art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ., debitorul va fi considerat ca a fost pus de drept in intarziere in situatia in care si-a manifestat in mod neindoielnic fata de creditor intentia de a nu executa obligatia. Nu vedem niciun motiv pentru care, odata ce ne aflam in situatia unei intarzieri de drept, creditorul nu ar putea declara sau, dupa caz, cere rezolutiunea, in cazul in care amenintarea concreta a neexecutarii este suficient de importanta pentru a afecta echilibrul contractual.
[12] Pentru dezvoltari, a se vedea I.F. Popa, Rezolutiunea si rezilierea contractelor in Noul Cod Civil, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012, pp. 158-160. A se vedea si consideratiile mai nuantate cu privire la pierderea increderii in co-contractant emise in aceeasi lucrare la pp. 220 si urm., unde se vorbeste despre asa-numita „rezolutiune anticipata”. Pentru opinia contrara, a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligatii (art. 1164-1649). Comentarii si explicatii, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011, pp. 639-641, unde dupa parerea noastra se face confuzie intre rezolutiune si denuntare unilaterala [„Pot fi reziliate unilateral, in virtutea specificului contractului, mandatul, depozitul, inchirierea, etc., dupa cum unele contracte in care legiuitorul intervine pentru protectia consumatorului sau pentru protectia pacientului, se reglementeaza prin vointa legii dreptul partii mai slabe la razgandire. (…) Generalitatea admiterii rezolutiunii prin denuntare unilaterala cunoaste restrictii in cazul unor contracte pentru stabilitatea acestora.
