Sistemul penitenciar in Romania anilor 1918-1944

Wkro/ April 4, 2013/ Articole, Stiati ca?

Autor: Stefan GHEORGHIES

Primele referinte privind un sistem penitenciar primitiv, ce-i drept, apar in 1380 si fac mentiuni despre Ocna Trotusului, ocnele fiind locul in care cei condamnati pentru infractiuni mai grave, precum talharia sau omorul, isi executau pedepsele prin munca.

Sarind in timp in Transilvania anilor 1788, poate fi retinuta prevederea paragrafuui 61 al procedurii penale promulgate de imparatul Iosef al II-lea, care mentiona ca „fiecare temnita sa fie curata, uscata, sa aiba vazduh si lumina si asa alcatuita ca sanatatea robului sa nu fie pusa in primejdie”. In Tarile Romane, in 1790, domnitorul Nicolae Mavrogheni porunceste ca femeile sa nu mai fie inchise in comun cu barbatii, specificandu-se ca in cazul in care aceasta masura nu se poate aplica, femeile sa fie incarcerate cu un om casatorit. In 1831, aparitia Regulamentelor Organice in Tara Romaneasca si Moldova aduce cu sine un pas inainte in reglementarea unui statut juridic mai riguros in ceea ce priveste executarea pedepselor, mentionandu-se ca „stapanirea va avea priveghere ca inchisorile sa fie nu numai sigure, ci si curate, intrucat sanatatea celor inchisi sa nu vatame nici cum, hrana acestora, imbracamintea, luminarea si lemnele de foc sa vor cumpara din suma hotoara pentru acestea”.

In 1851 se redacteaza regulamentul inchisorii din Iasi, prin care se interzice ca detinutii sa fie insultati si batjocoriti. Se impune prin regulamentul scris al inchisorii de la Tg. Ocna, din aceeasi perioada, introducerea primelor reglementari cu privire la educatia morala a detinutilor, care urma sa se realizeze pe calea educatiei religioase. In 1874 apare Regulamentul asupra regimului inchisorilor, care a guvernat sistemul executarii pedepselor pana in 1930, instituindu-se regimul de izolare celulara noaptea si lucru in comun ziua.

In perioada interbelica, sistemul penitenciar a fost imbunatatit prin Legea penitenciarelor si institutelor de preventiune din 1929, aplicata de la 1 ianuarie 1930, care a instituit un regim progresiv prin punerea in practica a fazelor coloniei si liberarii conditionate, completata de legiuirile penale din 1937 privind institutii de siguranta.

Penitenciarele reprezentau institutii de stat destinate executarii pedepselor privative de libertate si functionau sub conducerea unei Comisii de supraveghere, avand drept presedinte un magistrat. Astfel, in fapt, se realiza o urmarire a evolutiei celui condamnat de catre insusi cel care l-a condamnat, acesta din urma putand interveni pentru modificari ale regimului de detentie. Locurile de detentie erau impartite, dupa gravitatea si durata pedepselor, in penitenciare de drept comun: de munca silnica (Ocnele Mari, Aiud), de temnita grea (Doftana[1], Margineni, Brasov) si de inchisoare corectionala si politieneasca, si penitenciare politice: detentiune grea, riguroasa si simpla (Doftana). Femeile si minorii aveau un regim de detentie diferit, avand locuri speciale, primele la Mislea si Dumbraveni, cei din urma in institutele de corectie (Cluj).

Progresivitatea regimului penitenciar consta in faptul ca executarea pedepsei nu era aceeasi de la inceput pana la sfarsit, ci intervenea pe parcurs o ameliorare in functie de comportamentul detinutului. Astfel, cel incarcerat era motivat sa-si indrepte comportamentul si sa dovedeasca ca are o capacitate concreta de a se reintegra in societate. Existau patru faze ale progresivitatii regimului penitenciar:

a)      Prima faza era reprezentata de cea de izolare individuala, de la unu la doi ani, si se aplica numai persoanelor cu pedepse cuprinse intre 5 si 25 de ani sau pe viata; in cazul recidivistilor, aceasta faza putea dura pana la trei ani;
b)      A doua faza era cea de tratament in comun, detinutii fiind tinuti in comun in timpul zilei, iar noaptea izolati. In cazul pedepselor mari, cele doua faze erau obligatorii;
c)      A treia faza urmarea trecerea celor care dadeau dovada de un comportament adecvat in colonii penitenciare sau penitenciare tranzitorii, unde trebuiau sa munceasca. Existau colonii industriale (Aiud, Brasov, Craiova, Galati, Margineni, Oradea, Sibiu, Vacaresti) sau agricole (Aiud, Arad, Lugoj, Oradea, Satu Mare, Cluj). Detinerea in colonii putea dura pana la implinirea termenului de eliberare sau pana la punerea in libertate conditionata;
d)     Ultima faza era cea a eliberarii conditionate. Aceasta se aplica in functie de natura condamnarii, pentru cei condamnati la munca silnica pe viata neputandu-se face inainte de executarea a cincisprezece ani in primele doua faze, iar pentru cei condamnati la munca silnica pe timp marginit inainte de executarea a trei sferturi din totalul pedepsei. Cel eliberat conditionat era supravegheat, iar in cazul in care nu respecta conditiile liberarii, era readus in detentie pentru a executa restul de pedeapsa.

Institutele de siguranta au fost introduse sub influenta scolii de antropologie criminala (C. Lombroso[2]), cel vinovat de savarsirea unei fapte prevezute de legea penala fiind considerat un anormal, un individ socialmente periculos. Masurile de siguranta aveau, in consecinta, drept scop completarea pedepselor ori inlocuirea acestora atunci cand acestea nu prezentau ratiunea unei aplicari. Acestea constau in ospicii pentru infractorii alienati (Sighet), anexe psihiatrice pe langa principalele penitenciare, aziluri pentru infractorii anormali (Alba Iulia, Mislea), institute speciale pentru infractorii din obicei (Doftana, Mislea), unde internarea se facea intre doi si zece ani, si colonii pentru vagabonzi, unde erau internati recidivisti si obligati sa invete o meserie.

Pentru minori existau institute de educatie corectiva (Gherla si Cluj) in care erau internati si minorii infractori aflat in pericol moral. Erau repartizati in grupuri omogene de tratament si educatie morala si profesionala. Sub influenta aceleasi scoli de antropologie, au luat nastere si laboratoare de antropologie penitenciara, cu destinatia de a stabili fiecarui detinut un diagnostic care era consemnat in dosarul sau carnetul antropologic si juca un rol decisiv in aplicarea tratamentului diferentiat.

In prezent, sistemul penitenciar se bucura de o reglementare riguroasa in Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor si a masurilor dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal, asigurandu-se astfel o uniformizare in practica penitenciara romaneasca in conformitaea cu recomandarile europene.

Surse:

1. Academia de Stiinte Sociale si Politice a Republicii Socialiste Romania, Istoria dreptului romanesc, Vol. II, Partea a doua, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1987.
2. Administratia Nationala a Penitenciarelor – http://www.anp-just.ro/