Status civitatis. Pozitia juridica a cetatenilor romani
Autor: Stefan GHEORGHIES
Diviziunea persoanelor, in functie de cetatenie (status civitatis), impartea oamenii in cetateni (cives romani) si necetateni (latini si peregrini). Cetatenii romani erau singurii care beneficiau de drepturile publice si private (jus civile) ale cetatii, in special in epocile straveche si veche a dreptului roman. Insa, treptat, privilegiile juridice care le erau oferite au fost recunoscute si strainilor, cu unele limitari si conditionari.
Dobandirea calitatii de cetatean roman se lega de: nasterea din parinti cetateni, respectiv de faptele posterioare nasterii. Nasterea din parinti cetateni constituie cel mai important izvor al acestui statut. Mai multe reguli construiesc cadrul legal in aceasta materie: copilul rezultat dintre-o casatorie legitima (justae nuptiae) urmeaza statutul juridic al tatalui, in timp ce copilul rezultat dintr-o alta uniune (ce nu are la baza connubium, jus connubii) urmeaza soarta mamei. In al treilea rand, sistemul dreptului roman, se baza pe criteriul nationalitatii parintilor (iure sanquinis), nu pe faptul nasterii pe teritoriul statului roman.
Se fac unele precizari restrictive si in ceea ce priveste conditiile in care era acceptata cetatenia romana celor nascuti in afara casatoriei legitime. Lasand nerezolvata situatia copilului nascut dintr-un tata cetatean roman si o mama peregrina, legea stipula ca, in situtia inversa (mama cetateana romana si tatal peregrin), copilul va fi peregrin. Eroarea mamei asupra statutului juridic al tatalui este profitabila insa copilului, astfel incat acesta dobandea, in aceasta situatie, cetatenia romana.
Prin fapte posterioare nasterii cetatenia putea fi dobandita fie ca urmare a eliberarilor din sclavie de catre proprietari, ei insisi cetateni romani, fie ca urmare a unei adoptiuni sau gratie unei concedari a acestei calitati din partea conducerii statale. In acest din urma caz, in baza unor diverse motive politice si juridice, concesiunile cetateniei romane puteau fi colective sau individuale. Favoruri individuale pentru dobandirea cetateniei puteau avea ca suport diverse fapte determinate in sarcina celor care doreau sa o dobandeasca. Beneficiul cetateniei a mai fost acordat unor persoane care se stabileau la Roma si indeplineau diverse conditii legale exprese, ori soldatilor inrolati in armata romana, intrucat jus militiae il aveau doar cetatenii romani.
Pierderea cetateniei intervenea in cazuri expres prevazute de lege, astfel de situatii fiind destul de restranse. Pentru ca status civitatis nu putea exista independent de status libertatis, este de inteles ca pierderea libertatii atragea automat pierderea cetateniei. Relegarea, exilarea voluntara sau fortata duceau la pierderea cetateniei si reprezentau schimbari ale conditiei juridice legate de cetatenie. Exilul voluntar era ales de catre cel urmarit pentru comiterea unei fapte grave, iar cel fortuit, impus de insusi statul roman pentru evitarea unei pedepse capitale, era insotit de interdictia apei si a focului (aqua et igni interdictio). De fapt, aceasta pedeapsa era in fapt o deportare, deoarece exilatul era trimis intr-o colonie aflata sub puterea Romei. Cetatenia romana putea fi pierduta si ca urmare directa a unei condamnari la pedepse infame, cum ar fi munca silnica in mina sau lupta cu fiarele in arena ori, in timpul republicii, ca o consecinta a comiterii infractiunii de capitulare sau trecere la dusman.
Intre toate categoriile de persoane, inca de la epoca veche, cetatenii romani (cives romani) erau cei care aveau plenitudinea drepturilor politice si civile conferite de Roma. Dintre drepturile politice, le precizam pe urmatoarele: dreptul de a alege prin voturi date in cadrul adunarilor populare, dreptul de a fi ales in una dintre magistraturile statului, dreptul de a efectua serviciul militar in cadrul legiunilor armate. Dintre drepturile civile, se remarca patru categorii esentiale: dreptul de a incheia o casatorie valabila dupa jus quiritium, dreptul de a incheia orice acte juridice prevazute de jus civile, dreptul, derivat din jus commercii, de a transmite mostenirea pe cale testamentara, si, ca o garantie a tuturor acestor drepturi, acela de a apela la justitie pentru apararea si realizarea lor prin forme procedurale.
Dreptul la nume se regaseste si la cetatenii romani intr-o forma tripartita: praenomen, nomen gentilicium si cognomen (porecla). In acestea, putea fi inserate numele tatalui persoanei respetive si cel al gintei de origine a familie acelei persoane. O mentiune demna de subliniat este principiul egalitatii in drepturi civile a tuturor cetatenilor romani, principiu promovat inca din secolul V i.Cr. prin Lex duodecim Tabularum si respectat in perioada istorice urmatoare. Principiul obligatiilor civile ale romanilor se refera la efectuarea stagiului militar si plata tributului (impozitului).
Sursa: Ciuca, Valerius M., Lectii de drept roman, Vol. I, editura Polirom, Iasi, 1998.
