Testamentul in Epoca Postclasica romana. Testamentul ordinar si testamentul public
Autor: Stefan GHEORGHIES
Testamentele ordinare puteau fi incheiate atat in forma scrisa, cat si in forma orala, insa, pentru forma scrisa erau cerute conditii suplimentare. Cele doua forme erau guvernate de conditii comune precum principiul unitatii contextuale, care se baza pe conceptul de „context” si structurat pe o triada de elemente: loc, timp si act.
In ceea ce privestea unitatea de timp, in contextual unic al devolutiunii testamentare, era necesara prezenta simultana a testatorului si a martorilor actului de vointa in acelasi loc al indeplinirii formalitatilor necesare testarii. La unitas loci se adauga conditia element a unitatii de timp: indeplinirea formalitatilor in timp simultan. Unitatea de act era reprezentata de caracterul continuu si unitar al testamentului: fara intreruperi sau suspendari temporare, fara redactari secventiale sau episodice.
Testamentele ordinare trebuiau sa raspunda conditiilor sau formalitatilor cu rol probator. Rolul probator era asumat de cei sapte martori chemati sa asiste sau sa atesteze momentul, locul si continutul. Martorii trebuiau sa indeplineasca conditii minimale precum: capacitatea de a testa (nu aveau capacitate femeile, impuberii, sclavii, nebunii, mutii, surzii, interzisii in general), capacitatea de-a fi instituit testamentar si non-excluziunea de la testare de catre normele speciale romane.
Toate conditiile referitoare la testament, dar si cele referitoare la martori, se raportau in dreptul roman la momentul confectionarii testamentului. Astfel, cu titlu de exemplu, daca printre martori erau unii in fapt sclavi, dar treceau drept oameni liberi (nefiind revendicati de puterea nimanui) acest fapt nu era de natura a atinge valabilitatea testamentului. Interpretii romani au gasit astfel o aplicare a principiului Error communis facit jus („eroarea generalizata intr-o comunitate statorniceste dreptul”; principiul conform caruia acela care a actionat cu buna-credinta, pe o eroare general admisa ca adevar, trebuie juridiceste ocrotit).
Testamentele orale, din categoria celor private si ordinare, se incheiau in mod simplu, pe baza unitatii contextuale si a celor sapte martori capabili. Cat priveste testamentele scrise (din aceeasi categorie ordinara si private), trebuie precizate cateva conditii suplimentare.
- In primul rand, semnatura de sub textul propriu-zis al testatorului a martorului trebuia sa fie reprodusa si in exteriorul testamentului, in dreptul locului unde a fost aplicat sigiliul.
- In al doilea rand, fiecare dintre cei sapte martori trebuia sa mentioneze, in dreptul sigiliului aplicat, urmatoarele: „Eu… (urmand numele) am aplicat acest sigiliu pe testamentul lui… (numele testatorului)”. Aceasta adnotare era insotita de mentionarea de catre testator a propriilor sai urmasi.
- In al treilea rand, sigiliul aplicat trebuia imprimat cu un inel, chiar daca sigiliul folosit de catre martori era unul si acelasi cu al testatorului sau era unul comun.
- In al patrulea rand, testamentul trebuia sa fie integral olograf.
- In al cincilea rand, in cazul in care testatorului nu stia sa scrie, testamentul era redactat de un al optulea martor, martor suplimentar, si trebuia semnat de catre acesta din urma.
- In al saselea rand, testamentul trebuia prefatat de un preambul in care testatorul sa fi indicat expres faptul ca intregul continut este opera ultimei sale vointe.
- In al saptelea rand, daca testatorul dorea sa pastreze secretul actului sau unilateral si de ultima vointa, putea incheia un testament mistic (inchis intr-un plic), cu conditia mentionarii pe plic a acestui fapt, subscris ulterior de catre cei sapte martori, si sigilat.
In Epoca Postclasica romana, pe langa prezenta testamentelor private, a fost recunoscuta si acceptata si prezenta testamentului public (acceptat si sanctionat prin constitutiuni imperiale – inserate in Codul Justinian). Nu erau cerute alte formalitati decat cele care rezultau din depunerea si inregistrarea lor la autoritatile imperiale. Se diferentiaza astfel, testamentum principi oblatum (testament depus la imparat pentru a fi inregistrat in arhivele imperiale) si testamentum actic judicis vel magistratus insinuatum (testament depus si transcris in actele de registratura ale instantelor judiciare sau ale magistratilor municipali).
Sursa: Ciuca, Valerius M., Lectii de drept roman, vol. IV, editura Polirom, Iasi, 2001.
