Cateva reflectii si scurte comentarii asupra Legii insolventei consumatorilor (II)

Alina.craciun/ October 9, 2015/ Uncategorized

 

Episodul 2. Locuinta familiala a debitorului

Gheorghe Piperea

 

§3. Locuinta familiala a debitorului

3. 1. Locuinta debitorului nu beneficiaza de o protectie eficienta in procedura reglementata de legea insolventei persoanelor fizice.

In procedura rambursarii datoriilor pe baza de plan, asa cum rezulta din art. 26 din lege, daca administratorul procedurii, dupa o evaluare demarata in acest scop, ajunge la concluzia ca locuinta familiala este excedentara, se va analiza si propune in plan o „solutie locativa alternativa”. Daca solutia propusa in plan este aprobata de creditori si confirmata de comisie, atunci locuinta initiala se va vinde sau, dupa caz, da in plata, debitorul urmand sa se mute din casa in maxim 6 luni. Ne putem intreba daca este posibila si o evacuare silita. Raspunsul este, evident, afirmativ, mai ales in cazul in care trec cele 6 luni fara gasirea solutiei locative alternative. Nu este niciun fel de indoiala ca in 9 cazuri din zece administratorul procedurii va ajunge la concluzia ca fie debitorul are prea multe case de locuit, fie debitorul are prea multa casa de locuit. Si, in fiecare din cele 9 cazuri din 10, in urma unei costisitoare si indelungate evaluari, se va propune mutarea debitorului intr-o locuinta alternativa. Familia debitorului va fi, desigur, nevoita sa renunte si la standardul initial de viata, si la obisnuintele aferente locatiei casei initiale. Spre exemplu, copii scolari ai debitorului vor fi, cel mai probabil, obligati sa se mute la alte scoli, in functie de departarea la care se va gasi locuinta „alternativa”, iar sotul/sotia/partenerul debitorului va fi nevoit sa isi schimbe locul de munca.

In procedura lichidarii, toate bunurile urmaribile ale debitorului – deci inclusiv locuinta sa familiala – se vand conform canoanelor Codului de procedura civila, asa cum ritos stabileste art. 58 alin. (4) din Legea nr. 151/2015. De altfel, toate bunurile urmaribile ale debitorului se vand dupa normele din codul de procedura civila referitoare la executarea silita [art. 58 alin. (1) din Legea nr. 151/2015]. Asadar, pe acesta ruta se va inscrie si lichidarea locuintei familiale, a mobilierului si a celorlalte obiecte de uz casnic ale debitorului. Daca aceste bunuri sunt in co-proprietate sau in devalmasie cu alti membri ai familiei, tot ce trebuie sa faca lichidatorul pentru a le lichida este sa ceara si sa obtina partajul acestor bunuri, iar hotarirea de partaj va fi pronuntata de judecatorul procedurii de insolventa (si nu de judecatorul de drept comun). Bunurile vandute de lichidator se dobandesc de cumparator (sau de adjudecatar, in caz de licitatie publica) libere de orice sarcini, asa cum rezulta din art. 58 alin. (8) din Legea nr. 151/2015. Intrucat nu exista nicio exceptare sau specificatie^[1], inseamna ca imobilul cu destinatia de locuinta familiala se dobindeste liber inclusiv de sarcina de a fi locuinta familiala.

In procedura „simplificata” de insolventa, care presupune ca debitorul nu are bunuri urmaribile, deci nici casa de locuit care sa poata fi lichidata, nu se pune problema protectiei locuintei familiale. Acel debitor este, in jargonul corporatist – bancar, fie un debitor NINA (no income, no asset), fie un debitor LINA (low income, no asset) si, deci, el nu are bunuri si nici averi sau are venituri reduse, fara sa aiba averi. Totusi, daca in termenul de 3 ani in care debitorul NINA/LINA dobandeste prin mostenire sau prin donatie o casa de locuit, aceasta casa de locuit poate fi vanduta, in aceleasi conditii ca cele fixate pentru insolventa prin lichidare de active, numai dupa aceasta lichidare debitorul urmand sa beneficieze de stergerea de datorii consecutiva hotararii judiciare pronuntate in acest sens.

Pe de alta parte, daca debitorii care se pun sub „protectia” insolventei au o casa de locuit, ei devin NINA/LINA in urmarea lichidarii si a evacuarii din casa.

 

3.2. Din perspectiva ideii de protectie, care fundamenteaza proiectul legii insolventei persoanelor fizice, pana si dreptul comun (in principal, Codul civil) este mai favorabil debitorului si familiei sale.

Din dispozitiile art. 258 alin. (2)-(3) ale Codului civil roman rezulta ca familia are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului, acesta din urma fiind obligat sa sprijine, prin masuri economice si sociale, incheierea casatoriei, precum si dezvoltarea si consolidarea familiei. Familia este, in sensul acestei dispozitii, o entitate colectiva beneficiara de drepturi proprii. Din acest punct de vedere familia nu este o simpla suma a indivizilor care o compun. In formula „familia are dreptul la ocrotire”, accentul este pus pe entitatea colectiva, si nu pe membrii individuali ai familiei. Aceasta nu inseamna ca indivizii nu ar avea dreptul la protectie, ci doar ca subiectul protectiei este ceva mai inalt, mai important decit persoana privita individual : familia, celula de baza, celula stem a societatii. Din punct de vedere procedural, familia, ca entitate colectiva beneficiara de drepturi, poate fi parte in proces, spre exemplu, intr-un proces de revizuire judiciara a unui contract prin eliminarea unor clauze abuzive sau intr-o contestatie la executare. Reprezentantul acestei entitati va putea fi, desigur, debitorul, ca pater familias, dar daca interesele acestuia sunt contrare familiei sau daca procesul duce catre potentiala pierdere a locuintei familiei, atunci familia va putea fi reprezentata de un alt membru al sau ori, dupa caz, de un curator.

Important de observat este ca, in sensul art. 258 C. civ., nu numai statul este dator sa ocroteasca familia, ci si societatea. Probabil ca textul se refera la societatea civila, dar se poate argumenta ca norma are in vedere societatea in toate formele sale de organizare, altele decat statul. Spre exemplu, poate fi vorba de unitati administrativ – teritoriale, de comunitati locale sau regionale, de institutii publice, de organisme profesionale, de ONG-uri de utilitate publica, de organizatii de lobby etc., sau poate fi vorba de comisiile de insolventa ori de administratorii si lichidatorii angrenati in procedurile de insolventa a persoanelor fizice.

Locuinta familiala beneficiaza, in sistemul Codului civil roman, de un regim juridic de protectie similar cu cel pe care il organizeaza alte state din UE pentru asa-numita insolventa a particularilor, regim pe care, insa, Romania, prin adoptarea Legii nr. 151/2015, l-a refuzat.

Odata notat in cartea funciara ca atare, imobilul care reprezinta o locuinta familiala nu mai este in circuitul juridic obisnuit si nici nu mai poate fi vanduta sau valorificata silit in formele clasice, normale ale executarii silite. Circulatia juridica a acestui imobil este limitata de incapacitati speciale de folosinta ce rezulta din calitatea de membru al unei familii, aceasta circulatie fiind supusa si unor formalitati prevazute de lege ad validitatem. In fine, dobanditorul ulterior al imobilului este tinut de anumite limite legale ale exercitiului dreptului sau de proprietate, rezultate ale carcateristicii imobilului de a fi locuinta familiala. Noul proprietar dobandeste imobilul grevat de sarcina de a fi locuinta familiala.

Astfel, conform art. 321 C. civ., locuinta familiei este locuinta comuna a sotilor sau, in lipsa, locuinta sotului la care se afla copiii. Oricare dintre soti poate cere notarea in cartea funciara a unui imobil ca locuinta a familiei, chiar daca nu este proprietarul imobilului. Pentru facilitarea sarcinii probei, familia isi poate nota in cartea funciara locuinta, aceasta facultate subzistind chiar si in cazul in care sotul/sotii nu ar (mai) fi proprietar(i). Dupa notare, caracterul de locuinta de familie al imobilului este opozabil tuturor, inclusiv creditorului urmaritor, colectorului de creante sau adjudecatarului imobilului (recte, cel care cumpara la licitatie imobilul – locuinta de familie, urmand sa evacueze din casa familia executata silit). Conform art. 322 alin. (1) C. civ., fara consimtamintul expres al celuilalt sot, niciunul dintre soti, chiar daca este proprietar exclusiv al imobilului, nu poate dispune de drepturile asupra locuintei si nici nu poate incheia acte prin care ar fi afectata folosinta acesteia. O ipoteca sau alte drepturi de preferinta ori sarcini asupra locuintei familiei (de exemplu, o inchiriere pe termen lung) sunt lovite de nulitate daca nu exista consimtamintul prealabil al celuilalt sot la incheierea acestor acte.  Nulitatea are in vedere inclusiv ipotecile constituite in favoarea bancilor. Ea poate fi invocata direct, pe cale de actiune principala (actiune in constatarea nulitatii) sau pe cale de exceptie ori printr-o contestatie la executare. Interesant este ca, asa cum rezulta din art. 322 alin. (2) C. civ., si actele de dispozitie cu privire la bunurile care mobileaza sau decoreaza locuinta familiala, precum si deplasarea acestora in alt loc, trebuie facute tot cu consimtamintul expres al celuilat sot. In acest caz, nu exista un mandat tacit reciproc intre soti. Spre deosebire de actele de dispozitie asupra locuintei in sine, care sunt atacabile cu actiune in nulitate absoluta, actele de dispozitie sau de deplasare a acestor bunuri mobile importante pentru locuinta familiala sunt, conform art. 322 alin. (4), atacabile cu actiuni in anulare, care pot fi introduse in termen de un an de la „luarea la cunostinta” a acestor acte, dar nu mai tarziu de un an de la incetarea regimului matrimonial^[2].

Caracteristica de locuinta de familie este o limita legala a dreptului de proprietate asupra imobilului, impiedicand exercitiul absolut al dreptului de proprietate in cazul in care acesta apartine sau ajunge sa apartina unei alte persoane decat cel care isi are locuinta de familie in acel imobil. Potrivit art. 602 C. civ., legea poate limita exercitiul dreptului de proprietate, fie in interes public, fie in interes privat. In acest din urma caz, pentru opozabilitatea fata de terti este necesara indeplinirea formalitatilor de publicitate prevazute de lege. Conform art. 625 C. civ., ingradirile generice stabilite de Codul civil ca limite ale exercitiului dreptului de proprietate se completeaza cu reglementarile speciale[3] aplicabile unor categorii de bunuri cum ar fi, printre altele, constructiile cu destinatie de locuinta familiala.

Intrucit societatea, in ansamblul sau, este obligata sa ocroteasca familia si, implicit, locuinta familiala, inseamna ca suntem in prezenta unui interes public, si nu a unuia privat, de unde concluzia ca inscrierea in cartea funciara a caracteristicii de locuinta familiala nu este neaparat necesara, ci doar utila pentru facilitarea sarcinii probei. Pe de alta parte, un imobil cu destinatia de locuinta in care familia debitorului locuieste de ani de zile ar putea determina, in sine, o prezumtie de existenta a acestei caracteristici sau, mai mult decat atat, ar putea fi considerat fapt notoriu care, deci, nu trebuie dovedit.

Asadar, orice dobanditor ulterior prin acte juridice voluntare va trebui sa tina seama de caracteristica de locuinta de familie a imobilului. El va putea cere evacuarea din locuinta familiala a debitorului doar daca va oferi in schimb o locuinta familiala echivalenta (in care debitorul si familia sa ar urma sa locuiasca in calitate de chiriasi sau cu orice alt titlu durabil).

Solutia de mai sus se aplica si in cazul adjudecatarului imobilului, chiar daca, in regula generala in caz de executare silita, adjudecatarul dobandeste imobilul liber de orice sarcina, inclusiv de sarcina de locuinta familiala. Aceasta norma generala procesual –civila trebuie inlaturata de la aplicare, intrucat ea este contrara CEDO si Dreptului Uniunii Europene (asa cum va rezulta din consideratiile de mai jos, de la pct. 3.3).

Familia este, in sistemul Codului civil, o entitate cu drepturi proprii, diferite de cele ale indivizilor care o compun si mai importante decat drepturile acestora. De aceea, un membru al familiei, chiar minor, poate utiliza drepturile si actiunile pe care legea i le pune la dispozitie pentru a proteja dreptul la locuinta familiala.

Intregul regim de protectie a locuintei de familie reglementat in Codul civil, adica in dreptul comun, este anihilat de Legea nr. 151/2015.

 

3.3. Dispozitiile relative la locuinta familiei debitorului din legea insolventei persoanei fizice sunt neconstitutionale si neconventionale, fiind si in contradictie flagranta cu jurisprudenta recenta a CJUE si cu dispozitii din TFUE.

In primul rand, trebuie analizate consecintele asupra acestor dispozitii legale ale unei recente jurisprudente a CJUE  Speta Kušionová^[4].

Avand de solutionat o intrebare preliminara a unei instante din Slovenia in legatura cu modul in care trebuie interpretat Dreptul Uniunii Europene atunci cand, in baza unui contract despre care se presupune ca ar contine clauze abuzive, se pune in executare silita un imobil care constituie locuinta familiala a consumatorului, Curtea de Justitie a Uniunii Europene de la Luxemburg (CJUE) a raspuns, printr-o prima si foarte interesanta trimitere la deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg (CtEDO), ca pierderea unei locuinte este una dintre cele mai grave atingeri aduse dreptului la respectarea domiciliului si ca orice persoana supusa riscului de a fi victima unei astfel de ingerinte trebuie in principiu sa fie in masura sa solicite examinarea proportionalitatii acestei masuri^[5]. Mai departe, CJUE a aratat ca „pierderea locuintei familiale este nu numai de natura sa aduca atingere in mod grav dreptului consumatorilor, ci totodata pune familia consumatorului vizat intr‑o situatie deosebit de fragila”. CJUE a adaugat ca in Dreptul Uniunii Europene, dreptul la locuinta este un drept fundamental garantat de art. 7 din Carta Fundamentala a Drepturilor Omului (parte integranta a TJUE, n.n.) care trebuie luat in considerare de instanta nationala. In fine, CJUE a concluzionat ca, in ceea ce priveste, mai concret, consecintele provocate de evacuarea consumatorului si a familiei acestuia din locuinta care constituie resedinta lor principala, este important ca instanta nationala competenta sa aiba la dispozitie masuri provizorii care sa-i permita sa suspende sau sa impiedice o procedura nelegala de executare ipotecara atunci cand dispunerea unor astfel de masuri se dovedeste necesara pentru a garanta protectia efectiva urmarita de reglementari europene (asa cum este, spre exemplu, Directiva 93/13 sau Regulamentul procedurilor de insolventa 2015/848 din 20 mai 2015).

Dreptul la locuinta familiala  este un drept al omului. Acest drept este inclus in categoria drepturilor omului atat de CEDO, cat si de TFUE. CEDO il prevede la art. 8, iar jurisprudenta CtEDO il considera mai important decat dreptul de proprietate a creditorului asupra creantei contra debitorului. Acest drept prioritar este protejat de decizii recente ale CtEDO unde s-a pus problema evacuarii din locuinta a consumatorului si a familiei sale.

Sistemul de principii reunite in diversele instrumente internationale relative la drepturile omului prioritizeaza valorile. Familia este o valoare cu mult mai importanta decat proprietatea asupra unor creante, mai ales daca o asemenea proprietate este obtinuta prin abuz de putere economica, prin speculatie sau prin furt.

In acest sens, semnificative sunt spetele McCann contra Regatului Unit (2008) si Cosiç contra Croatiei (2009). Dreptul la locuinta ca drept al omului si protectia acestuia sunt prezente si in decizii ale CJUE. Daca in speta Mohamed Aziz (2013) se atrage atentia judecatorului national ca o executare silita, mai ales daca poarta asupra locuintei familiale a debitorului, poate fi suspendata chiar si din oficiu pentru motiv de clauze abuzive in contractual de credit, in speta Kušionová se arata: „[Statele membre ale UE] trebuie sa se asigure ca creditorii manifesta o indulgenta rezonabila si fac incercari rezonabile de a solutiona situatia prin alte mijloace inainte de initierea procedurii de executare silita. […] In cazul in care, dupa procedurile de executare silita, raman datorii neachitate, statele membre ar trebui sa asigure protectia unor conditii minime de trai si sa instituie masuri pentru a facilita rambursarea, evitand indatorarea excesiva pe termen lung. […] Statele membre nu ar trebui sa impiedice partile la un contract de credit sa convina in mod expres ca transferul garantiei catre un creditor este suficient pentru a rambursa creditul”^[6]. In speta Morcillo si Garcia (2014), CJUE a statuat ca, mai ales cand e vorba de o locuinta familiala, este necesara o procedura care sa permita analiza clauzelor abuzive inca din faza de inceput a executarii silite, adica atunci cand se cere incuviintarea/investirea cu formula executorie. Spre exemplu, consumatorului trebuie sa i se permita o opozitie/apel impotriva hotararii de incuviintare a executarii, cu efect de suspendare imediata a executarii, pentru a putea cere judecatorului efectuarea cu calm a analizei existentei in contract a clauzelor abuzive si proportionalitatii unei eventuale masuri de evacuare din locuinta.

In speta Kušionová, CJUE nu spune expres ca o locuinta nu poate fi urmarita silit (nefiind investita cu o astfel de cerere), dar statueaza ca executarea silita asupra acestui imobil de tip special nu poate fi facuta cu depasirea limitelor proportionalitatii si ale rezonabilitatii. In orice caz, debitorul, mai ales cel care are calitatea de consumator, trebuie sa fie audiat in legatura cu proportionalitatea si rezonabilitatea masurii evacuarii din locuinta familiala, asa cum impune CtEDO, in deciziile McCann (2008) si Cosiç (2009), ceea ce inseamna ca textele legale din procedura noastra civila din care rezulta ca la investirea cu formula executorie se procedeaza la o verificare formala a titlului executoriu, intr-o procedura necontencioasa, terminata cu o hotarare de investire cu formula executorie nesupusa niciunei cai de atac trebuie inlaturate de la aplicare, sunt contrare CEDO. Solutia se aplica si lichidarii judiciare, intrucit Legea nr.151/2015 privind insolventa persoanelor fizice trimite la normele de procedura relative la executarea silita.

 

3.4. In planul dreptului si al practicii judiciare romanesti actuale, nu se respecta principiul proportionalitatii, de exemplu, daca locuinta familiala se vinde silit ori se lichideaza la un pret care reprezinta mai putin de jumatate din valoarea initiala a casei (evaluarea fiind facuta la momentul acordarii creditului chiar de catre banca, prin evaluatorii proprii sau agreati), pentru restul creantei debitorul fiind urmarit in continuare, ad infinitum. Nu se respecta principiul proportionalitatii daca banca isi vinde creanta contra consumatorului unui colector de creante, pentru un pret al cesiunii disproportionat de mic fata de valoarea nominala a creantei^[7]. Si, in fine, nu se respecta principiul proportionalitatii daca cel care a cumparat casa la licitatie si urmeaza a evacua de acolo familia consumatorului face aceasta operatiune cu titlu de speculatie. Daca creditorul urmaritor, colectorul de creante sau cumparatorul la licitatie sunt speculatori, ei incearca sa faca profit din starea de dependenta si din drama acestor oameni in timp ce acestia din urma incearca sa isi pastreze casele. In mod evident, nu vor putea fi preferiti primii fara a se incalca principiul proportionalitatii.

Din perspectiva juridica, proportionalitatea inseamna echilibru intre rigoarea unui drept sau a unei puteri si consecintele sale in planul relatiilor cu debitorul sau cu societatea, in ansamblul sau. Nu exista proportionalitate in cazul in care  consecintele negative ale reglementarii unor drepturi sau puteri cauzate societatii, comunitatii sau altor drepturi si libertati individuale sunt mult prea mari, ajungind sa nege aceste interesele publice sau, dupa caz, aceste alte drepturi si libertati individuale. Scopul garantiei dreptului de proprietate este securitatea pe termen lung a proprietarului, increderea ca nu va fi expropriat in mod samavolnic, libertatea sociala si economica de care se poate bucura un proprietar care are o avere. In subsidiar, garantia dreptului de proprietate este menita a asigura si garantia comuna a creditorilor chiragrafari ai proprietarului, garantie care poarta asupra tuturor bunurilor sale, prezente si viitoare. Daca ceea ce se tinde a proteja este proprietatea unei creante acumulate in mod nelegitim (spre exemplu, ca urmare a unor practici comerciale inselatoare sau a unor clauze abuzive), speculativ (spre exemplu, ca urmare a unor cesiuni de creante sau de portofolii de creante catre mandatari sau colectori de creante) sau artificial si formal (spre exemplu, ca urmare a unor executari silite efectuate in baza unei incuviintari formale a executarii, fara verificarea legitimitatii creantei, a cuamtumului ei exact, a faptului ca este prescrisa ori a faptului ca este platita deja), iar pentru protectia dreptului de proprietate asupra acestor creante nelegitime sau speculative este necesara sau „naturala” sacrificarea dreptului la locuinta debitorului si a familiei sale, atunci nu se mai respecta proportionalitatea.

In orice caz, realitatea romaneasca a ultimilor 5 ani ne arata ca aceste case rapite consumatorilor supra-indatorati prin executari silite abuzive sau prin preluarea lor in contul creantelor nu se vand. Ele sunt parcate in adevarate „custi de aur”, in SPV-uri^[8] concepute de banci pentru a gestiona executarile silite sau prescrierile (=luarea caselor ipotecate in contul creantei), in asteptarea revenirii „boom”-ului imobiliar din anii 2006-2008, sau sunt vandute colectorilor de creante. Pur si simplu, aceste case care nu se vand sau care se vand foarte lent, cu inerentele deprecieri fizice si morale generate de trecerea timpului si lasarea lor in paragina, sunt similare cu productia de marfa nevandabila care se stocheaza cu costuri inutile care, de fapt, nu au alta destinatie decat intretinerea iluziei detinerii unor averi si nu au alta consecinta decat generarea unor mirosuri de materie organica alterata. Casele parcate de banci in acest custi de aur sunt pur si simplu proprietati – gramada care emana mirosuri neplacute in economie. Cei care si-au pierdut casele nu mai pot cumpara altele. Fiind in stare de supra-indatorare, ei nu mai au nici resurse pentru a le inchiria. Iar o populatie pauperizata si inspaimantata de banci si de executari silite nu va avea nici mijloacele, nici motivatia de a incepe din nou sa se imprumute ca sa cumpere case. Asa cum spunea J.E. Stiglitz, avem case goale si avem oameni fara adapost^[9].

In aceste conditii, executarea silita sau lichidarea si evacuarea din locuinta nu sunt rezonabile si nici echitabile si, deci, nu se respecta conditia proportionalitatii, norma interna care o incalca urmand a fi inlaturata de la aplicare.

Protectia juridica a acestor proprietati acumulate ilegitim sau speculativ,  a acestor proprietati-gramada, nu poate prima asupra imperativului protectiei familiei intr-un stat democratic si drept.

Dealtfel, imperativul protectiei familiei isi poate avea un subsidiar in protectia dreptului de proprietate a debitorului asupra veniturilor sale viitoare.

Casele acestea in care consumatorii isi stabilesc locuintele familiale se cumpara pe credit, care se acorda in considerarea veniturilor lor viitoare. Prin creditul de consum se aduc din viitor in prezent venituri ale consumatorului, care vor fi grevate in proportii covarstoare (chiar mai mari de 70%, limita impusa, spre exemplu, de normele de prudentialitate bancara) rambursarii imprumutului si platii costurilor acestuia, costuri de regula majorate artificial prin inserarea in contract si utilizarea de clauze abuzive. Aceste case se cumpara, practic, cu viitorul acestor oameni. Intrucat acesti debitori nu au alte proprietati decat munca si veniturile lor viitoare, aceste case sunt singurele lor bunuri de valoare, singurele lor proprietati. Sistemul drepturilor omului are in vedere in principal omul potential afectat de abuzul de putere. Dreptul de proprietate este protejat din acest punct de vedere, si nu in mod abstract, ca un reper religios. Dreptul de proprietate asupra acestor case – locuinta familala este mai important decat dreptul de proprietate al creditorilor asupra creantelor lor, mai ales ca, de regula, creditorii sunt corporatii si nu oameni in carne si oase. Corporatiile nu sunt fiinte umane si, de aceea, ele nu pot avea drepturi inalienabile^[10].

Si, de altfel, exista si o motivatie economica importanta pentru care acest drept de proprietate ar trebui protejat si nu anihilat. Aceste case au suferit deja o enorma devalorizare ca urmare a crizei economice globale (generate, poate chiar voluntar, de banci si de overlorzii care le detin). Procentul acestei devalorizari a fost, uneori, chiar si de 70% in raport de valoarea initiala evaluat, la momentul cumpararii. Fiind vorba de credite ipotecare sau imobiliare, este lesne de inteles ca, la acel moment al cumpararii s-a achitat un avans de minim 25% din pretul casei^[11]. In plus, relativ la pretul initial al casei, o mare parte din valoarea sa a fost deja „consumata” cu costuri ale creditului achitate bancii, intrucat graficul de rambursare a fost construit in asa fel incat in primii 5 – 6 ani de derulare a contractului, debitorul sa plateasca rate din principal insignifiante si costuri cu dobanzi si comisioane foarte mari. Cu o alta imputatie a platii (=ordinea stergerii componentelor datoriei lunare), aceasta casa ar fi putut fi achitata mult mai rapid decat ar fi rezultat din constructia graficului de rambursare. Banca si-a acoperit de mult mare parte din expectatia de profit, ceea ce ii ramane de facut dupa acesti 5-6 ani fiind sa astepte sa castige din eforturile de plata facute de debitor sau din consecintele ruinei lui. Or, acesti debitori, dupa aparitia fenomentului de supra-indatorare, risca sa piarda pana si aceasta valoare – casa aceea cumparata pe credit si care inmagazineaza veniturile lor viitoare, singura lor proprietate. Odata ce casa le este lichidata sau executat silit si ei sunt evacuati, acesti debitori carora li s-a vandut iluzia ca sunt proprietari de case devin, impreuna cu familia, homless-i (daca nu au marele noroc sa ramana chiriasi in propria casa).

Protectia acestei proprietati este importanta, pe termen mediu si lung, mai ales pentru creditori. Daca parintii isi pierd casa, generatia urmatoare va fi grevata de aceasta pierdere. Va fi o generatie mai sumbra, mai individualista, mai putin entuziasta pentru viata pe termen lung. Va fi o generatie pentru care casa, familia si viitorul nu prea vor mai avea sens. Externalitatile lor^[12] vor fi negative pentru creditori. Valoarea proprietatii creditorilor – corporatii asupra creantelor lor contra acestor adulti ai viitorului va suferi deprecieri majore date de „neperformanta” viitorilor lor debitori. De aceea, pe termen mediu si lung, acest tip de economie de piata (care, de fapt, e o economie de prada) se va fi dovedit fragila. Iar aceasta fragilitate va genera alte crize, din ce in ce mai grave si mai masive, din care vor pierde, desigur, toti oamenii, dar vor pierde si creditorii lor. Stiglitz descrie, din acest punct de vedere, o adevarata panta fatala pe care se poate inscrie consumatorul, tragand dupa el familia sa: o rata la creditul ipotecar neplatita se amplifica si se transforma in pierderea casei, care se poate tranforma in concediere, care se poate transforma in destramarea familiei^[13]. Daca se intampla ca unul sau mai multi dintre membri familiei sa se imbolnaveasca ori sa sufere un accident, toata familia va ajunge in faliment. Si de aici – „neperformanta” acestor debitori care va determina alte crize, mai indelungate si mai profunde decat cea pe care o traversam in prezent. Asadar, aceasta mica proprietate individuala care poate fi cotropita si neutralizata in acest mod, merita toata atentia autoritatilor si trebuie protejata. Persoanele fizice locuitori in case grevate de ipoteci au un drept de proprietate asupra acelor case. E un drept inalienabil, mai important in ordinea de preferinta stabilita de CtEDO decat dreptul de  proprietate asupra creantei ce ar apartine creditorilor – corporatii.

Daca principiul raspunderii nelimitate pentru datorii ale debitorului intra in coliziune cu acest drept al consumatorului la locuinta familiala intrucat executarea se poarta chiar asupra acestei locuinte, atunci principiul raspunderii nelimitate pentru datoriile persoanei fizice, care face parte din dreptul nostru intern, se inlatura de la aplicare.

Legislatia ajustarii datoriilor (care implica si iertari de datorie) serveste in mod evident unor politici sociale si economice legitime si, deci, nu este, prin ea insasi (ipso facto), o incalcare a principiului garantarii dreptului de proprietate privata.

In practica relativ recenta a CtEDO s-a pronuntat o decizie (speta Bäck vs. Finlanda, cu nr. 20/7/2004) care a confirmat in mare parte aceasta solutie.

O protectie a locuintei familiale a consumatorului poate fi pusa in practica si in baza jurisprudentei CJUE, pronuntata in interpretarea Directivei 93/13 privind clauzele abuzive si in baza Cartei Drepturilor Fundamentale ce face parte din Tratat^[14].

Legislatia protectiei debitorului in calitate de consumator este primordiala in ordinea de preferinta a normelor de protectie si garantare a dreptului de proprietate. O norma interna care ar inversa aceasta ordine de preferinta (asa cum este, spre exemplu, principiul raspunderii nelimitate pentru datorii, din Codul nostru civil, reluat aproape integral in Legea nr.151/2015) ar incalca si CEDO.

 

4.5. Dreptul intern al Romaniei nu este, in mod evident, favorabil debitorului. De fapt, acesta este atat de constrangator si de lipsit de atentie la situatia concreta familiala si la drepturile debitorului incat procedura de executare silita, ajunsa in faza de evacuare, se poate derula in 4-6 luni intrucat debitorul nu e citat la incuviintarea executarii/investirea cu formula executorie a titlului executoriu, titlu care e verificat doar formal de judecator, iar hotararea de incuviintare, ei bine, este una nesupusa niciunei cai de atac. Ce ii ramane debitorului este o biata contestatie la executare, care are marile „avantaje” ca (i) este post-factum si (ii) nu este suspensiva de executare, adica, poate fi formulata si derulata chiar in timp ce executarea se finalizeaza. In procedura insolventei, asa cum s-a vazut mai sus, vanzarea casei si evacuarea sunt chiar accelerate de imperativul protectiei dreptului creditorilor (in care, desigur, sunt inclusi si aceia care s-au dovedit iresponsabili creditand acolo unde nu era cazul, precum si cei care fac profit speculand drama unor debitori ruinati de stare de supra-indatorare in care i-a adus consumul pe credit).

Ce ii ramane debitorului? Un drept la daune interese. Caci repunerea in situatia anterioara (revenirea debitorului in locuinta familiala) este, adesea, iluzorie, cata vreme adjudecatarul este protejat de garantii puternice, el fiind prezumat de buna credinta.

Daca Statul roman nu isi indeplineste obligatia de ocrotire a familiei si, implicit, a locuintei familiale, sau nu pune in practica masuri eficiente de ocrotire, iar dreptul la daune interese este un simplu surogat al problemei si nu o solutie, ce pot face consumatorul sau familia sa, daca sunt loviti de insolventa? Cu exceptia unei palide plangeri la comisia de insolventa ce poate fi facuta contra masurilor lichidatorului, inclusiv a celei de scoatere in vanzare a casei de locuit a debitorului, acesta nu prea are la dispozitii mijloace eficiente. Teoretic, debitorul se poate opune (pe cale judiciara) la evacuarea din locuinta familiala si poate cere, in extremis, despagubiri de la Statul roman pentru omisiunea de a aplica dreptul european privitor la protectia locuintei familiale. Tot teoretic, pentru ca statul are obligatia sa ocroteasca familia, are obligatia sa ocroteasca si locuinta familiala, de unde concluzia ca, spre exemplu, politia poate refuza sa-si dea concursul la o executare silita sau la o evacuare din locuinta familiala. In practica, insa, in lipsa unor dispozitii exprese, miljoacele de protectie efectiva a locuintei familiale sunt putine.

Evacuarea fiind o masura extrema, se va putea verifica daca nu cumva existau la momentul declansarii executarii silite alte masuri apte sa duca la realizarea creantei, fara a lasa debitorul si familia sa fara locuinta. Se va putea, de asemenea, analiza daca in contract exista sau nu clauze abuzive si daca riscul valutar tipic creditelor in franci elvetieni era exclusiv in sarcina debitorului, caz in care si aceasta clauza ar putea fi analizata sub aspectul caracterului abuziv. Creanta, necerta din aceste doua puncte de vedere, va putea fi, in consecinta, partial anulata, cu consecinta reducerii sarcinii debitorului, care va putea achita sau acoperi altfel restul creantei.

Pentru aceste solutii potentiale, indic, in plus fata de reglementarile din materia combaterii si sanctionarii clauzelor abuzive si fata de deciziile CtEDO si CJUE enuntate, si un text de principiu din Codul de procedura civila, deseori ignorat de practicienii dreptului.

Bunurile debitorului pot fi supuse executarii silite daca, potrivit legii : (i) sunt urmaribile si (ii) numai in masura necesara pentru realizarea drepturilor creditorilor, asa cum rezulta din art. 629 alin. (1) din Codul de procedura civila.

In conditiile art. 258 din Codul civil se poate argumenta (nu doar teoretic) o insesizabilitate temporara a unui imobil, cata vreme acesta are destinatia de locuinta. Dar, cel mai important aspect al regulii din Codul de procedura civila prevazute la art. 629 alin. (1) este acela ca, in sine, executarea silita este o solutie in extremis de realizare a creantei. O executare silita ne-necesara apare ca fiind neintemeiata. Daca exista alte metode de realizare aflate la indemana partilor sau a creditorului ori daca judecatorul nu gaseste ca executarea silita este necesara, el ar trebui sa refuze investirea cu formula executorie a titlului executoriu prezentat de creditor. La fel ar trebui sa procedeze judecatorul si in cazul in care, cel putin la nivel de aparenta, considera ca exista clauze contractuale cu potential caracter abuziv. Daca executarea silita, in genere, este o masura extrema de realizare a creantei, cu atat mai mult o executare silita a locuintei este o masura extrema, care nu ar trebui incuviintata decat in cazurile rare in care debitorul are alte imobile in care poate locui, eventual cu chirie.

Intrucat Legea insolventei persoanelor fizice trimite la executarea silita din procedura civila, inseamna ca solutiile de mai sus, mutatis mutandis, sunt aplicabile si in procedura lichidarii judiciare.