Evolutia statutului juridic al minoritatilor. Uniunea Europeana. Reglementari nationale in Europa Centrala si de Est (II)

Wkro/ June 20, 2013/ Articole

Articol: Stefan GHEORGHIES

1. Protectia drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale in cadrul Uniunii Europene

Tratatul de la Amsterdam din 1997 introduce principiul nediscriminarii in dreptul comunitar. Pe baza art. 13 au fost adoptate ulterior o serie de directive ce vizeaza in mod direct protectia persoanelor apartinand minoritatilor nationale. In acest tablou de norme relativ indirecte, cele mai importante sunt Directiva Consiliului 2000/43/CE din 29 iunie 2000 cu privire la implementarea principiului tratamentului egal intre persoane indiferent de originea rasiala sau etnica si Directiva Consiliului 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general in favoarea tratamentului egal privind ocuparea fortei de munca si conditiile de munca. Insa, trebuie remarcat faptul ca Uniunea Europeana nu a tratat problematica drepturilor minoritatilor in mod special, ci a abordat-o cu alte grupuri – subiecte ale discriminarii: originea rasiala, apartenenta la un grup religios, convingeri, handicap, varsta, orientare sexuala sau sex. Ca forma de discriminare este prevazuta hartuirea^[1].

Carta drepturilor fundamentale^[2] protejeaza in mod direct si indirect persoanele apartinand minoritatilor nationale. La baza protectiei regasim acelasi principiu al nediscriminarii, protectia directa fiind regasita in articolele II-81 – Nediscriminarea si II – 82 – Diversitatea culturala, religioasa si lingvistica din Capitolul III Egalitatea. Textul articolului II – 82 prevede: „Este interzisa orice discriminare bazata in special pe criterii de sex, rasa, culoare, origine etnica sau sociala, caracteristici genetice, limba, religie sau credinta, opinii politice sau orice alta opinie, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere, dizabilitati, varsta sau orientare sexuala.”^[3]

In ceea ce priveste politicile de natura lingvistica, la nivelul Uniunii Europene sunt recunoscute limbile oficiale – un grup format din limbile tuturor statelor membre. Intr-un sens mai larg al conceptului de minoritate (stat minoritar intr-o uniune de state), documentele redactate in limbile oficiale se bucura de aceeasi forta juridica. Un stat membru (sau un subiect de drept) poate adresa documente institutiilor Uniunii Europene in orice limba oficial recunoscuta, urmand ca raspunsul sa fie redactat in aceeasi limba (o situatie similara se intalneste si in ceea ce priveste schimburile de documente intre institutiile statelor membre)^[4].

2. Protectia drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale in Europa Centrala si de Est

In prezent, diversitatea si managementul eficient al politicilor drepturilor minoritatilor din Europa Centrala si de Est joaca un rol important, cu toate ca multe tari din regiune au majoritati care depasesc 80% din totalul populatiei. Din punct de vedere al procentajului pe care populatiile minoritare il ocupa din totalul populatiei, se pot desprinde mai multe categorii:

–          state cu minoritati reprezentand sub 10% din populatie: Albania, Republica Ceha, Kosovo, Polonia, Slovenia;
–          state cu minoritati reprezentand intre 10-20% din populatie: Bulgaria, Croatia, Ungaria, Romania, Serbia, Slovacia;
–          state cu minoritati reprezentand intre 30-40% din populatie: Macedonia, Muntenegru;
–          state multinationale: Bosnia-Hertegovina^[5].

In ciuda numarului mic de state care prezinta minoritati nationale, conflictele interetnice de la inceputul anilor ’90 au contribuit la sporirea atentiei acordate modului in care legislatiile nationale raspund cerintelor minoritatilor. Tinand cont si de faptul ca statele din regiune sunt semnatare ale Conventiei Cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale, au fost luate masuri de protejare a identitatii minoritatilor nationale, concretizate in politici anti-discriminare privind pastrarea identitatii etnice sau utilizarea limbilor minoritare in spatiul public. Cu toate acestea, inca exista diferente majore in legislatiile nationale^[6].

Sub aspectul sistemelor electorale, Albania, Ungaria, Croatia si Macedonia au sisteme mixte, imbinand principiul majoritar cu cel proportional, fara politici speciale pentru minoritati. Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Cehia, Muntenegru, Polonia, Serbia si Romania au imbratisat sistemul reprezentarii proportionale, cu prag electoral de 5% in ultimele trei tari si de 4% in Bulgaria. Adoptarea masurii locurilor rezervate in parlament pentru minoritati a fost, intr-o oarecare masura, criticata, cu toate ca se bucura de un succes relativ in Croatia, Muntenegru, Slovenia si Romania. Sistemul variaza de la stat la stat, Romania, spre exemplu, oferind un loc pentru fiecare minoritate nationala care nu reuseste sa depaseasca pragul electoral. In ceea ce priveste posibilitatile de infiintare a partidelor politice, Albania si Bulgaria reprezinta cazuri speciale in care legislatia nu permite infiintarea partidelor politice pe linie etnica, rasiala sau religioasa, insa, cu toate acestea, reprezentarea practica a minoritatilor nu a putut fi impiedicata. Pe latura gradului de descentralizare, Serbia se remarca prin acordarea de autonomie provinciei Voivodina. Provincia are competente bugetare, legislative, executive, existand chiar si organe proprii de luare a deciziilor. Bosnia-Hertegovina este un stat federal, avand Federatia Musulmano-Croata si Republica Srpska ca principale unitati politico-administrative. O serie de state au dezvoltat auto-guvernari minoritare, permitand astfel minoritatilor nu doar participarea la luarea deciziilor, ci posibilitatea de control asupra propriului nivel de trai. In Croatia, legislatia prevede formarea de consilii ale minoritatilor, atat la nivel national, cat si local, municipal. Politicile lingvistice din regiune se bazeaza in mare, pe existenta unei limbi oficiale la nivel national si posibilitatea utilizarii limbilor minoritare la nivel local, acolo unde minoritatea intruneste un procent semnificativ (20%). Astfel, sunt incluse semne si inscriptii publice bilingve (Slovacia), utilizarea limbii in relatia cu administratia locala (Croatia, Muntenegru) sau chiar acordarea statutului de limba oficiala locala (Macedonia)^[7].

In Romania post-decembrista au aparut numeroase organizatii ale minoritatilor (cu titlu de exemplu, minoritatile maghiare, germane, evreiesti); pe plan politic putem vorbi despre aparitia UDMR, partid care intre 1990 si 1996 a dus o politica puternic marcata de interesele minoritare. Un rol important l-a jucat si infiintarea Consiliului pentru Minoritatile Nationale in anul 1993 (CptMN este aici un „organism consultativ al Guvernului Romaniei, coordonat de secretarul general al Guvernului” – art. 1. O atentie deosebita a fost acordata sublinierii faptului ca in Romania ar fi vorba nu despre drepturi colective, ci despre „drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale”). Asa cum precizam in randurile anterioare, sistemul electoral in Romania asigura reprezentarea minoritatilor in Parlament prin garantarea intrarii in Camera Deputatilor. Inainte de toate, se cere recunoasterea oficiala a acelei minoritati, apoi garantarea unui loc in Consiliul Minoritatilor Nationale (urmasul CptMN). Cu toate criticile aduse „modelului romanesc” de solutionare a problemelor etnice, in repetate randuri oficialii altor state au laudat initiativele romanesti^[8].

In Republica Moldova problematica minoritatilor este la fel de pregnanta ca in restul tarilor mentionate. Conflictele au fost marcate din punct de vedere etnic de influenta populatiei ruso-ucraineana, precum si de statutul special al regiunii Transnistria. In 1995, Moldova a devenit membru al Consiliului Europei, insa disputa cu privire la suprematia limbii romane ca limba nationala a continuat. Si in prezent disputele etnice sunt concentrate in jurul relatiilor Moldova-Transnistria, aceasta din urma sustinandu-si independenta^[9].

3. Concluzii

Problematica minoritatilor sub aspect juridic nu trebuie privita numai prin prisma drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei. Cu toate ca sunt doua notiuni interdependente, nu poate fi negat si aportul adus prin alte mijloace, altele decat cele juridice. Facem trimitere nu neaparat la cutume, la traditiile care ghideaza in continuare vietile multor minoritati si care, in fond, le definesc si le confera originalitate culturala. Implicam in discutie si contributia adusa de diversele evenimente istorice, de personalitatile marcante ale acestor minoritati, poate chiar si rolul mass-mediei in conturarea, prin exercitarea presiunilor mediatice, a unor directii de orientare juridica pentru cei care aveau sa puna bazele statutului minoritatilor.

Sunt indisolubil legate de conceptul de cetatenie materii precum filosofia, cultura, materii care definesc necesitatea unui cadru politico-legal pentru existenta grupurilor etnice. Aceasta necesitate izvoraste din doleantele fundamentale ale minoritatilor de a-si conserva si promova identitatea culturala si de a interactiona cu cei din aceeasi minoritate in sfera publica. Libertatea in ceea ce priveste influenta in mass-media s-a dovedit mai cuprinzatoare in ultimele decenii ale secolului trecut, prin aparitia unor „canale” de comunicare exclusiv dedicate minoritatilor^[10].

Evolutia statutului juridic al minoritatilor. Reglementari internationale (I)