Filosofi juristi din perioada interbelica. Mircea Djuvara
Autor: Stefan GHEORGHIES
Reprezentant de seama al filosofiei juridice romanesti din perioada interbelica, Mircea Djuvara ramane figura marcanta a tarii noastre in acest domeniu. Teoretician al filosofiei dreptului, initiator al notiunii de drept, marele ganditor dezvolta fenomenul juridic influentat de filosofia Kantiana, accentuand ideea de drept natural, idee impartita in drept pozitiv si drept natural.
O simpla intrebare precum “Ce este dreptul?” primeste din partea filosofului teoretician al dreptului un raspuns pe masura, pornind de la filosofie si “de la conceptiile mari despre viata, si confruntandu-le cu rezultatele stiintei, cauta sa ajunga la rezultatele sale”, afirmand ca “dreptul ar avea ca obiect constatarea drepturilor si obligatiilor privitoare la activitatile sociale exteriorizate; el ar arata astfel actele permise, interzise si impuse in societate pe baza ideii de justitie”.
O analiza a conceptelor folosite in definitia dreptului, dar si pentru o mai buna intelegere a acestora, Mircea Djuvara afirma ca adevarul “este foarte posibil (…) sa fie produsul unei erori sau a unei iluzii; dar aceasta nu-l impiedica catusi de putin, de a pretinde la obiectivitate si de a fi ca atare supus verificarii si aprobarii celorlalte fiinte rationale.” Astfel, acest caracter logic al dreptului rational il face sa fie indispensabil dreptului pozitiv, drept pozitiv care este definit in continuare: “care se aplica intr-o societate data, la un moment dat, sub auspiciile statului respectiv” si ne situam sub autoritatea sa atunci cand “ne aflam de exemplu in fata unei legi, asa cum se aplica. Legea poate sa fie buna sau rea, ea poate fi astfel decat o comanda convingerilor noastre personale, poate sa difere chiar si de constiinta juridica generala in oarecare puncte; poate fi rea, si totusi ea este lege, ea este drept pozitiv, intrucat se aplica in mod zilnic de instantele judecatoresti”.
Nu se poate nega astfel faptul ca dreptul pozitiv isi are originile in societate, in relatiile sociale care stau la baza fiecarei realitati in continua evolutie. Mircea Djuvara afirma ca “forma dreptului pozitiv este numai modul de manifestare al unei realitati mai adanci, care trebuie definite. O intreaga prefacere a dreptului, la lumina observatiei exacte a faptelor sociale si cu inlaturarea prejudecatilor care domina conceptia clasica, se deseneaza, in toata doctrina filosofica franceza a dreptului public”.
Orice definitie a dreptului, a izvoarelor sale, nu poate sari peste notiunea de justitie. Aceasta valoare suprema, care in cazul dreptului penal, se poate asocia cu “ridicarea” unui cadru de incrimare a anumitor infractiuni in pedepsele aplicate celor care savarsesc faptele prevazute de legea penala; in fond infaptuirea justiei de catre stat primeste o definitie mult mai expresiva decat orice text de lege. Ideea de justitie “nu este decat totalitatea absoluta a tuturor fenomenelor – a – oricarei experiente posibile (…) idealul (…) concept care se termina si incoroneaza toata cunostinta umana. Realizarea ideii de justitie si aplicarea ei reala in concretul viu unde apare sub forma de drept este posibila prin asezarea cunoasterii juridice in randul celorlalte cunoasteri”.
Conceptul de personalitate juridica, adica aptitudinea de a avea drepturi si obligatii, nu vizeaza insa numai persoanele fizice. Dincolo de notiunile deja cunoscute care tin de persoana juridica, se revine insa la conceptul de libertate. Insa libertatea, in toata frumusetea ei, nu poate fi neingradita pentru orice persoana fizica sau juridica, iar aici intra in scena statul, ocrotitorul tuturor: “respectand libertatea fiecaruia in chestiunile care-l privesc, trebuie sa mentina un control vigilent asupra exercitarii oricarei puteri care ingaduie sa o aiba un individ asupra altora”. Mircea Djuvara il exemplifica pe Lenin, care afirma ca “atat timp cat exista statul, nu exista libertate; cand va domni libertatea nu va mai exista statul”, ajungandu-se astfel la ideea de responsabilitate, unde “ideea de libertate cuprinde garantarea individului impotriva presiunii societatii, – dar – si garantarea societatii impotriva individului”.
Notiunea de justitie nu poate fi insa conturata fara a face trimitere la notiunile de dreptate/ legalitate, in opozitie cu nedreptate/ilegalitate. Cu toate ca se face distinctie intre drept si nedrept, ele sunt notiuni interdependente, Schopanhauer afirmand ca “notiunea cu adevarat pozitiva este aceea a injustitiei”. Mircea Djuvara constata o aplicare a legii (in sensul de lege juridica – care exprima ceea ce trebuie sa fie) in deplina cunostinta a imprejurarilor: “in fata unei fapte omenesti noi judecam ca dreptatea trebuie sa fie aceeasi pentru toti. (…) sa nu uitam insa ca dreptatea cere sa judecam intreaga fapta si toate imprejurarile ei. De aceea atunci cand se schimba imprejurarile, trebuie sa schimbam si judecata noastra. Totul e sa fim cinstiti si sa nu osandim, nici sa laudam pe nimeni, fara a cunoaste cu bagare de seama, toate imprejurarile. Altfel am fi nedrepti. Sub cuvant sa facem dreptate, am face nedreptate”.
Textul Filosofia dreptului publicat in 1932 in “Revista de Filosofie” cuprinde o concluzie aplicabila si in prezent. Mircea Djuvara afirma astfel “dreptul prinde constiinta de sine, devine tot mai mult o stiinta si nu numai o arta, locul sau in sistemul nostru general de cunostinte incepe sa se deosebeasca cu metoda. Filosofia juridica contemporana este astfel pe cale de a da dreptului ca stiinta o noua infatisare, intemeindu-l, pe de o parte, pe o mai exacta observatie a faptelor sociale si analizand, pe de alta parte, datele astfel obtinute cu o metoda intemeiata pe o minutioasa critica a cunostintei rationale in general si a celei juridice in particular”.
Surse:
- Dragomir, Andreea, Filosofia juridica romaneasca. Antologie., editura Aius PrintEd,Craiova, 2010.
- Munteanu, Stefan, Repere in istoria filosofiei dreptului, editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2009.
