Raspunderea pentru viitor

wkro/ July 14, 2015/ Articolul saptamanii

MirceaDutuArticol publicat in Pandectele Romane nr. 6/1015. Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUTU

Desi tinde sa ocupe (juridic) noi teritorii, in virtutea unei vocatii universale intrinseci si aparent a intrat deja si in Codul civil roman din 2011 intr-o anumita masura [prin prevederile art. 1385 (2)], raspunderea pentru viitor[1] a aparut recent in zona conceptelor si reprezinta o contributie remarcabila a dreptului mediului la dezvoltarea teoriei post-moderne a responsabilitatii. Intr-adevar, ideea raspunderii pentru riscurile si daunele care ar putea surveni in viitor are la origine perspectiva deschisa de gandirea ecologista prin lucrarea Principiul responsabilitate a lui H. Jonas, aparuta in 1979 si urmata de o ampla miscare de idei, practici social-politice si reglementari juridice. Ea pornea de la constatarea aparitiei marilor riscuri ale societatii post-moderne legate de mediu si viu, care pot determina pagube deosebit de grave si ireversibile si in privinta carora deci este mai bine a le evita, decat a astepta producerea si, apoi, a incerca repararea lor.

S-a pus atunci problema daca institutia clasica a raspunderii ar putea dobandi o noua dimensiune si ar fi capabila sa ajunga la o functie de preventie cvasi-absoluta, asa incat sa devina fundamentul actiunii vizand impiedicarea continuarii si aparitiei activitatilor susceptibile a provoca prejudicii grave si ireversibile[2].

Luarea in considerare a daunei viitoare, intemeiata pe un risc inca incert, dar suficient de periculos, a aparut si ramane mai ales apanajul unei conjugari la viitor a raspunderii de mediu (Directiva nr. 2004/35/CE admitand deja, la nivelul dreptului pozitiv, raspunderea in cazul unei „amenintari iminente”), prezentand, in acelasi timp, perspective certe de dezvoltare, in conditiile unei tot mai largi recunoasteri a principiului precautiei, diversificarii semnificatiilor sale si multiplicarii domeniilor de aplicare.

Atari evolutii implica o mutatie fundamentala in materia raspunderii, prin abandonarea „dreptului daunelor”, spre a ajunge la „dreptul riscurilor”, solicitand din punct de vedere teoretic un efort creator consistent spre a surprinde si defini cat mai exact posibil noul cadru conceptual si profilul elementelor sale constitutive.

Si mai dificila va fi, desigur, admiterea si impunerea sa in practica administrativ judiciara, care presupune confruntarea cu datele unei traditii multiseculare, conservatoare si trecerea brusca la paradigme noi si abordari concrete radical diferite.

Aparuta in doctrina franceza, in urma cu peste un deceniu si jumatate, mai intai in doctrina de dreptul mediului, dar extinsa si preluata apoi si la cea de drept privat, problema raspunderii pentru viitor a patruns in lumea ideilor juridice din multe tari, asteptandu-se o reactie inclusiv dintr-o perspectiva romaneasca.

1. Factorii emergentei raspunderii pentru viitor

Necesitatea sireflectia privind o noua conceptie asupra raspunderii, indreptata spre viitor au fost impuse mai ales de mutatiile radicale intervenite in privinta riscurilor si a implicatiilor acestora asupra daunelor cauzate si supuse evitarii si/sau repararii lor.

Referitor la primul factor de emergenta, evolutiile inregistrate se refera, pe de o parte, la noile folosinte ale tehnologiei si consecintele acestora (utilizarea radioactivitatii, biotehnologiilor ori nanotehnologiilor), iar pe de alta la aparitia fenomenelor care prezinta posibilitatea distrugerii omului si a mediului sau de existenta, a intregii lumi vii ori de a le modifica in mod ireversibil (precum incalzirea globala si schimbarile climatice, riscul nuclear s.a.). Acest potential de distrugere, modificare si/ori creatie este fara precedent, se conjuga cu caracterul de ireversibilitate si, totodata, in plan temporal efectele respectivelor riscuri se manifesta nu numai in prezent ci, mai ales, in viitor, intr-un ritm deosebit de rapid si, drept urmare vor fi percepute cu precadere sau chiar exclusiv de generatiile care urmeaza a se naste. Nu in ultimul rand, in perspectiva spatiala este vorba de riscuri planetare, cu manifestare concomitenta sau propagare rapida la nivel global, asa cum se manifesta schimbarile climatice sau marile accidente nucleare, cu repercusiunile interesand intregul viu dar si intreaga specie umana.

Asemenea particularitati ale noilor riscuri se prelungesc, in mod corespunzator, si in planul daunelor (posibil) a fi provocate, care prezinta o serie de specificitati in raport cu exigentele impuse de Codul civil si abordarea clasica potrivit careia, pentru a fi indemnizata, o dauna trebuie sa fie individuala (personala), actuala si certa. Referitor la prima cerinta, daunele vizate de raspunderea pentru viitor sunt, in general colective, afecteaza un numar semnificativ de persoane si pot sa se manifeste chiar sub forma de catastrofe (inundatii, alunecari de teren s.a.). Dar dincolo de asemenea trasaturi generale, acestea pot privi chiar specia umana ca atare (ca in cazul manipularii viului) ori ansamblul sistemului vietii (biosfera, ecosfera), sa depaseasca indivizii, sa fie „obiective” ori, adeseori, complexe, in sensul ca se suprapun mai multe forme de prejudicii, dintre care dauna subiectiva (resimtita de o persoana), nu reprezinta decat o componenta si aceasta minora in raport cu restul.

Un loc aparte ocupa, in acest context, daunele ecologice propriu-zise, „prejudiciul ecologic pur”, existente dincolo de orice lezare a unui interes uman, care afecteaza mai degraba „relatii, decat lucruri”, consta in distrugeri ori degradari punctuale, se manifesta mai ales ca rupturi ale anumitor echilibre, atingeri ale unor procese ecologice, ale ecosistemelor ori speciilor, recunoscuta si consacrata ca atare in jurisprudenta franceza, prin cazul Erika (2012).

In raport cu exigenta traditionala ca dauna sa fie actuala, prejudiciile invocate sunt viitoare, in situatia ireversibilitatii si consecintelor potentiale impunandu-se pierderea unei sanse ori a unei indemnizari in absenta prejudiciului constatat. Astfel, trebuie luat in considerare riscul de prejudiciu grav si ireversibil.

In fine, referitor la cerinta caracterului cert al daunei este de observat ca, raspunderea pentru viitor priveste adesea doar prejudicii inalt plauzibile, chiar incerte. Deosebit de utila devine astfel o gradare a riscurilor in doua categorii: prima, cea a riscurilor dovedite, ori cel putin probabilizabile, in sensul ca studii stiintifice fiabile permit stabilirea lor, cea de-a doua, cea a riscurilor incerte, pe care evaluarea stiintifica permite totusi a le califica drept plauzibile.

Dupa cum se poate usor constata, dincolo de o atare categorisire doua aspecte comune se degaja: daunele in cauza nu se prezinta ca si certe si, respectiv, stabilirea unei legaturi de cauzalitate intre faptul generator si prejudiciu ramane deosebit de dificila.

Dincolo de consideratiile aferente si cele care se mai pot face inca, o concluzie este evidenta: admiterea, ca fundament al unei actiuni, a riscurilor plauzibile ori incerte de daune viitoare, grave ori ireversibile, care nu ar fi ori dificil reparabile. Iar exemplele si invatamintele accidentelor nucleare de la Cernobal (1986) ori Fukushima (2011) sau fenomenele meteorologice extreme aferente schimbarilor climatice stiintifica (precum cazul Catrina, SUA, 2005) ne arata ca este mult mai bine si mai putin distructiv de prevenit decat de reparat.

2. Marile fundamente: principiile prevenirii si precautiei

Daca acceptam formula ca diferenta dintre precautie si prevenire tine de gradul de cunoastere stiintifica si de previziune a riscului asociat producerii viitoare a pagubei, atunci putem admite ca prevenirea se preocupa cu evitarea producerii prejudiciului provocat de riscuri certe, in timp ce precautia tinde sa impiedice ca riscurile inca incerte sa poata deveni reale si certe. „Copil natural” al uniunii incerte a dreptului cu stiinta, principiul precautiei este in cautarea unui continut normativ propriu, spre a se putea erija cu adevarat intr-o indatorire generala si universala. Gasindu-si radacinile in insuficienta principiului prevenirii, care nu mai corespunde riscurilor majore aferente societatii post-moderne, cel al precautiei este complementar acestuia, dar isi marcheaza tot mai mult diferenta specifica, implicand paliere diferite ale riscului (cert pentru preventie si incert pentru precautie), presupunand deopotriva diverse niveluri de raspuns.

Din perspectiva temei raspunderii pentru viitor, implicatiile se clarifica: raspunderea in caz de nerespectare a cerintelor principiului prevenirii este deja posibila, chiar daca paguba nu se verifica inca. Referitor la principiul precautiei, problema ramane inca deschisa, cu solutii diverse si ipoteze diferite de manifestare, dar implicabile in viitorul apropiat.

3. Piste posibile in cautarea unei raspunderi adecvate

Marea intrebare astfel generata este aceea de a sti ce profil ar trebui sa imbrace raspunderea capabila sa constituie un raspuns acceptabil la asemenea evolutii. In acest sens, o dezbatere importanta se poarta deja asupra notiunii juridice apta a sesiza schimbarile aferente mutatiilor intervenite la nivelul riscurilor si al daunelor. Problema care se ridica astfel este cea de a determina daca conceptul juridic de „raspundere”, poate ajunge sa traduca principiul filosofic al unei raspunderi pentru viitor. La acest moment al dezvoltarilor teoretice si practicilor jurisprudentiale se manifesta cel putin trei ipostaze de manifestare a exigentelor de acest gen.

Prima forma de raspundere luata in considerare pentru viitor e plasta in conturile clasice ale raspunderii bazata pe culpa. Ea se manifesta atunci cand se identifica o culpa in faptul ca cei care avand puterea de a preveni un risc, cunoscut – vorbind atunci de preventie – ori incert – evocand precautie – s-au abtinut ori au omis sa adopte masurile proportionale de natura a impiedica survenirea. Culpa consta deci intr-o absenta ori o incapacitate in prevenire sau in precautie. Aspectele concrete care marcheaza noutatea abordarii se refera deopotriva la noile standarde de decizie si noile culpe posibile.

O a doua expresie a unei forme de raspundere se manifesta atunci cand situatiile descrise sunt intelese prin prisma unei raspunderi pentru crearea unui risc fata de altul; subiectul este sanctionat de atunci cand antreneaza un risc, probabil sau chiar incert, de dauna grava si ireversibila. Aceasta manifestare isi gaseste concretizarea cea mai remarcabila in evolutia contenciosului tulburarilor anormale de vecinatate, adica intr-un domeniu care nu corespunde exact ipotezelor vizate, in sensul ca nu e vorba de a raspunde unor riscuri de daune ireversibile si de o amploare considerabila.

Totusi, rationamentele dezvoltate in acest context fac scoala si demonstreaza acomodarea ideilor de preventie si precautie.

In fine, pozitia radicala se pronunta ca aceste doua principii specifice sa imbrace forme autonome, ca o prelungire a punerii in aplicare a unei raspunderi clasice a posteriori. Ea ar putea sa se manifeste sub forma unei actiuni preventive vizand a impiedica realizarea riscului cunoscut ori incert, plecand din momentul in care daunele encourus ar fi majore si ireversibile.

Asadar, s-ar impune preventiv o abtinere, in fata unui risc cert ori incert de daune grave si ireversibile. Aceasta actiune ar putea chiar, potrivit unor autori, sa fie promovata in numele unui „nou centru de interes”, „generatiile viitoare”, careia ar trebui sa i se organizeze reprezentarea in mod corespunzator. Obiectul determinat ar fi acela de a asigura conservarea patrimoniului comun care le-ar reveni si transmiterea sa.

4. Raspunderea fara dauna

Una dintre perspectivele importante si prime ale abordarii si luarii in considerare a raspunderii pentru viitor o reprezinta teza evolutiei raspunderii civile catre o raspundere fara dauna, intemeiata numai pe risc, dupa exemplul din dreptul penal al situatiilor in care sunt incriminate si pedepsite faptele de risc, de pericol, in absenta oricaror consecinte efective, sub forma prejudiciilor corporale ori materiale.

S-a reprosat insa acestei teze ca argumentatia ramane neconvingatoare, atata timp cat dreptul penal este un drept de ultima ratio, care nu intervine decat atunci cand comportamentul infractional afecteaza in mod grav o valoare sociala de o importanta prioritara si astfel protejata juridic, pe cand cel al prevenirii si repararii are si un caracter anticipativ.

Totusi, ca o solutie de compromis s-a acceptat treptat ideea largirii raspunderii civile la cazurile de risc de dauna grava pentru un „bun public”, atat de important precum mediul, chiar daca acesta este inca incert. Pornind de la o analiza istorica a modificarilor suferite de-a lungul ultimelor doua secole de aceasta restrictie juridica fundamentala, D. Winter Carvalho, de exemplu, ajungea la concluzia ca ar fi vorba de o evolutie naturala si inevitabila a raspunderii obiective bazate pe risc.

Deja in pragul anului 2000 doctrina de dreptul mediului din unele tari, precum Franta, manifesta tendinta admiterii cristalizarii unei raspunderi fara dauna. Plasata si perceputa in cadrul raspunderii civile, era vorba de o veritabila schimbare de paradigma, pentru ca aceasta nu mai era destinata exclusiv repararii unui prejudiciu ci, in fata extinderii protectiei juridice dincolo de granitele societatii, asupra mediului sau de existenta si a valorilor aferente acesteia, era nevoie de o largire adecvata a actiunii dreptului, cu adaptarile corespunzatoare, in frunte cu institutia raspunderii.

Daca o atare evolutie se confirma si se ajunge la admiterea tezei ca se impune a se raspunde, din punctul de vedere al dreptului civil, pentru nerespectarea principiului precautiei, atunci se nasc o serie de alte intrebari, care asteapta raspunsuri corespunzatoare precum: se angajeaza o atare raspundere in cazul adoptarii unui comportament cu risc, in conditiile cunoasterii stadiilor stiintifice care il prevad, chiar daca nu pe deplin dovedit, si cum se aplica o atare raspundere? Cum se evalueaza riscurile incerte si in ce masura se poate condamna la repararea lor? s.a.

Un raspuns de principiu, transant si definitiv este departe de a fi disponibil si posibil acum.

Este adevarat ca, mai ales in ultimele decenii, institutia raspunderii civile s-a dovedit flexibila, demonstrand o apreciabila capacitate de adaptare la noile nevoi juridice ale societatii si ca o atare evolutie va continua. Asa se face ca, intre anumite limite, acesta a asimilat repararea daunei ecologice, prin dezvoltari corespunzatoare, dar exista inca mari indoieli spre convertirea ei intr-o raspundere fara daune.

Pentru ca raspunderea civila sa fie pusa in situatia de a-si abandona functia sa primara si a putea sa se aplice unei amenintari ipotetice de risc de dauna, ar trebui demonstrat ca ordinea juridica nu ofera alte solutii pentru aceste cazuri ori ca, atunci, ea este cea mai buna dintre toate solutiile posibile, ca raspunde cel mai bine scopului urmarit de dreptul mediului si ca indeplineste exigentele celei mai bune protectii a bunului juridic amenintat. Or, dupa cum ne demonstreaza deja experienta de pana acum, asistam in paralel la un proces de afirmare si diversificare a unor instrumente si mijloace specifice de prevenire a daunelor si riscurilor ecologice si gestionare a acestora. A retine raspunderea fara dauna din raspunderea fondata pe risc pare, cel putin, precipitata; ceva inseamna functia (reparatorie) a raspunderii civile, si cu totul altceva reprezinta a afirma ca aceasta raspundere se bazeaza pe risc. Asadar, nu trebuie sa se confunde functia si fundamentul; intotdeauna obiectul raspunderii ramane dauna si nu riscul inerent pe care activitatea il creeaza. A considera altfel, respectiv ca obiectul acesteia il constituie riscul si nu prejudiciul, inseamna a nega esenta institutiei raspunderii civile. La fel si a considera un risc inca incert ca fiind o dauna, reprezinta o convertire, dincolo de specificul sau, a acesteia, inteleasa in mod traditional ca un prejudiciu sau o pierdere a unui beneficiu. In consecinta s-a ajuns la concluzia ca ar fi vorba de un risc inadmisibil, fiind prea periculos, ceea ce ar implica, mai degraba, o reactie penala conjugata cu alte mijloace preventive (preponderent administrative).

Asa cum s-a remarcat, raspunderea civila ramane, fara indoiala, un instrument juridic „prietenos” cu mediul, dar nu poate fi vazuta, in orice caz, ca un panaceu juridic, operand in toate situatiile, cu doar simple amenajari. Pentru o anumita etapa, vatamarile majore de mediu pot primi raspunsuri in planul raspunderii mai degraba printr-un mix de mijloace, imprumutate din diferitele forme de raspundere traditionale, conjugate si adaptate particularitatilor domeniului, in asteptarea cristalizarii si afirmarii unui alt tip de raspundere, dincolo de frontierele traditionale in materie.

Posibile concluzii

Problema unei „raspunderi pentru viitor” s-a nascut din nevoia conturarii unui raspuns juridic adecvat la mutatiile intervenite in privinta riscurilor majore si ale daunelor pe care acestea le implica, ample si ireversibile afirmate in ultimele decenii. El se centreaza pe notiune de risc, de prevenire si nu pe reparare, si presupune prevenirea si evitarea producerii acestuia.

Apelul la raspunderea civila, in sensul extinderii sale si la atari situatii este putin uzitat, din cauza dificultatii aplicarii sale la cazul riscurilor potentiale inca incerte. Existenta unei daune ori cel putin a unei anumite sigurante fata de concretizarea sa in viitor ramane o exigenta imperativa, dincolo de care am asista la o denaturare absoluta a institutiei juridice clasice si ar genera efecte perverse daca mai tarziu dauna ar surveni, ceea ce ar implica si repararea sa, pe langa masura initiala. In aceasta situatie s-a propus recunoasterea obligatiei de precautie, autonoma si independenta de cea care impune repararea daunelor, a carei nerespectare sa angajeze o raspundere represiva, administrativa sau penala. Actiunea complementara a acestui „mix” de raspunderi ar corespunde cel mai bine nevoii de asigurare a semnificatiilor principiilor precautiei si prevenirii.

O atare abordare ramane insa tributara perspectivei raspunderii de mediu, care, desi reprezinta competenta principala, nu reuseste singura sa ajunga intotdeauna la atingerea obiectivului urmarit.


[1] Discurs de raspuns, rostit cu ocazia decernarii titlului de Doctor Honoris Causa, al Universitatii „Valahia” din Targoviste, 12 iunie 2015.
[2] J. Rochefeld, Les grandes notions du droit privé, PUF, Paris, 2011, p. 525

Share this Post

About wkro

WOLTERS KLUWER ROMÂNIA este parte a grupului multinaţional Wolters Kluwer, cunoscut pe piaţa internaţională ca unul dintre cei mai mari furnizori de informație specializată, produse şi servicii dedicate profesioniştilor.