Legea insolventei persoanei fizice incompatibila cu dreptul UE si contrara jurisprudentei CJUE

wkro/ July 3, 2015/ Articole

legea insolventeiExtras din articolul “Legea insolventei persoanei fizice incompatibila cu dreptul Uniunii Europene si contrara jurisprudentei Curtii de Justitie a Uniunii Europene. O lege care incalca dreptul”. Autor Conf. univ. dr. Eugenia Florescu, Facultatea de drept, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, publicat in Revista Romana de Drept al Afacerilor nr. 5/2015.
(…)

Legea insolventei personale incompatibila cu legislatia Uniunii Europene

Redactarea actelor normative intr-un limbaj clar, corect si accesibil, precum si respectarea acuratetei juridice in redarea institutiilor fundamentale ale dreptului nu sunt suficiente pentru a deveni compatibile cu dreptul Uniunii si a corespunde principiilor extrase din jurisprudenta CJUE.

Este importanta racordarea reglementarii la valorile comune protejate la un nivel ridicat prin legislatia Uniunii Europene, iar indeplinirea acestei obligatii depinde de respectarea cadrului terminologic preexistent consacrat la nivel planetar si comprehensibil oricarei persoane. Sub acest aspect, legea nu expune in mod simplu, clar si concret ca cei vizati de sfera de aplicare a procedurii insolventei sunt cetatenii consumatori.

Or, aceasta tacere creeaza imprevizibilitate pentru cetateni si atrage incompatibilitatea legii cu dreptul si jurisprudenta europeana care nu admite aplicarea fata de consumator a unei proceduri colective specifica raporturilor nascute din comert si deci incidenta exclusiv comerciantului.

Asa fiind, este relevanta distinctia intre comercianti persoane fizice si juridice si necomercianti persoane fizice si juridice regasita in legislatia Uniunii Europene si in dreptul romanesc.

In baza acestei distinctii nu se poate face abstractie de imprejurarea legala conform careia, activitatea comerciantilor are un scop lucrativ iar a necomerciantilor un scop nelucrativ.

Prin urmare, activitatea comerciantilor implica, prin excelenta, intermedierea/interpunerea in schimbul de marfuri, produse, lucrari si servicii, in toate cazurile detinerea de lichiditati fiind obligatorie si esentiala pentru protectia creditului.

De aceea, intarzierea sau incetarea platilor la scadenta semnifica lipsa de lichiditati, iar lipsa de lichiditati si imposibila redresare financiara determina declararea in insolventa, oricat de multe alte bunuri ar avea debitorul comerciant in activul patrimonial.

Comparativ, cetatenilor si celorlalte persoane juridice de drept privat fara scop lucrativ (fundatii, asociatii) nu li se poate impune detinerea de lichiditati in patrimoniu, pentru unele procurarea de fonduri destinate satisfacerii nevoilor sociale, culturale, de binefacere fiind scopul vizat la constituire, iar pentru altele, cum sunt agricultorii, obtinerea de lichiditati fiind o expectativa.

De aceea, starea patrimoniala a cetatenilor si a persoanelor fara scop lucrativ, in care pasivul depaseste activul se numeste insolvabilitate civila, ceea ce inseamna ca, pentru intarzierea sau neplata datoriilor lichide si exigibile, creditorii recurg la executarea silita in patrimoniu conform normelor de procedura civila.

Asadar, falimentul personal sau starea de insolventa este specifica exclusiv comerciantului persoana fizica si consta in acea stare identica celei in care se poate afla comerciantul persoana juridica, in al carui activ patrimonial nu se mai afla lichiditati si nici nu se intrezaresc sanse de a fi dobandite.

In atari conditii, edictarea legii incidente insolventei persoanei fizice trebuie corelata cu statutul de comerciant si activitatea comerciala a persoanei.

Raportat la considerentele ce preced, ideea de a aplica cetatenilor procedura insolventei este contrara realitatii si principiilor fundamentale ale dreptului.

Este contrara realitatii intrucat motivele pentru care trebuie respinsa o astfel de reglementare fac parte din cotidianitatea noastra si fundamenteaza legislatia de protectie a drepturilor umane.

Intr-adevar, este indeobste cunoscut ca o buna parte din cetateni nu au bani sau acestia sunt insuficienti pentru a achita la scadenta toate datoriile si ca este posibila intarzierea platilor din cauze obiective notorii (nu au loc de munca, sunt someri, nu au sursa de venituri in bani).

Similar, pe teritoriul nostru, persoanele fara scop lucrativ (asociatii, fundatii) se constituie pentru a procura fonduri banesti destinate satisfacerii nevoilor sociale, culturale, de binefacere, iar pentru altele, cum sunt agricultorii, obtinerea de lichiditati reprezinta o expectativa.

Este contrara principiilor fundamentale ale dreptului intrucat volens nolens, starea de insolventa declanseaza o procedura de executare silita concursuala care se va derula prin intermediul unui administrator judiciar – persoana terta care, in schimbul unei remuneratii lunare, va deveni gestionar al bunurilor cetateanului si va dirija viata acestuia si a membrilor de familie „dictand” ca si cum ar cunoaste mai bine necesitatile acestor cetateni.

In plus, o astfel de lege ofera repere pentru imaginea tarii ai carei cetateni sunt pusi in insolventa prin eliminarea protectiei constitutionale a unei vieti decente si prin incalcarea drepturilor fundamentale ocrotite de Conventia Europeana a Drepturilor Omului integrata in art. 6 din Tratatul Uniunii Europene si de Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.

Contrarietatea legii insolventei cetatenilor cu principiile fundamentale ale dreptului rezida si in faptul ca insolventa cetatenilor se poate declansa la 30 de zile de la data scadentei unei plati (indiferent de natura acesteia), ca aceasta procedura poate dura ani de zile (fiind in interesul administratorilor sa dureze cat mai mult pentru a incasa onorariile), ca starea materiala actuala a romanilor nu este luata in consideratie si ca insolventa conduce la lichidarea patrimoniala (vanzarea bunurilor/tuturor/oricaruia) in absenta criteriilor de protectie la care este indreptatit orice debitor .

Aceste consecinte grave au determinat toate statele civilizate sa adopte ordinea juridica ale carei principii protejeaza cetatenii in sensul ca starea lor patrimoniala (si a persoanelor fara scop lucrativ), in care pasivul depaseste activul este considerata insolvabilitate civila. Inclusiv Codul civil din 2011 se refera la aceasta stare patrimoniala a debitorului, termenul „insolvabilitate”, utilizat incidental [art. 1457 alin. (1)] in relatie cu executarea obligatiilor, reflectand institutia juridica specifica raporturilor civile dintre debitor si creditorul sau.

Starea de insolvabilitate nu declanseaza executarea colectiva, iar intarzierea sau neplata datoriilor lichide si exigibile nu atrage interventia tertilor pentru administrarea sau lichidarea patrimoniala, statul fiind dator sa asigure protectia juridica a cetatenilor sai in calitate de debitori prin reglementarea dreptului acestora la beneficiul termenelor de gratie, prin esalonari, prin radierea si/sau compensarea datoriilor etc.

Pe de alta parte, in cazul insolvabilitatii, statul protejeaza si interesele creditorilor prin reglementarea dreptului la penalitati, la dobanzi, a cuantumului acestora, prin recurgerea la executarea silita in patrimoniu a debitorilor, dar numai in baza exigentelor si criteriilor impuse de normele de procedura civila.

Asadar, in cadrul acestor proceduri, statul, indiferent de regimul politic, a avut in vedere si protectia debitorului de buna credinta, adica a cetateanului care nu poate fi considerat un rau-platnic intrucat este expus somajului, imbolnavirilor, grijilor si cheltuielilor pentru membrii familiei, altor evenimente care influenteaza veniturile acestora si, in multe cazuri, posibilitatea de a respecta scadentele datoriilor, din care multe, nascute lunar.

Pentru motivele aratate, pe langa faptul ca legea falimentului (a insolventei personale) pune in evidenta o tripla reglementare a executarii silite a obligatiilor, acest act normativ este o veritabila capcana pentru cetatenii romani, „ambalata” prin enuntarea unor bune intentii si beneficii ce se vor dovedi iluzorii.

Adoptarea unei astfel de legi va reflecta lipsa de responsabilitate si absenta rolului proactiv al puterii legislative fata de pericolele la care cetatenii romani vor fi expusi intrucat, indiferent de maniera de formulare a textului, se intrevede ca aplicarea acestei legi va fi deosebit de riscanta din punct de vedere socio-uman.

Un plus de argumentatie este oferit de modelul legislativ al statelor membre ale Uniunii Europene si al Statelor Unite ale Americi care nu aplica cetatenilor legea falimentului, ci exclusiv comerciantilor persoane fizice si juridice .

Mai mult, reglementarea insolventei cetateanului nu se regaseste in ordinea juridica a statelor care au reglementat prin Codul de procedura civila executarea silita a cetatenilor si altor persoane juridice cu scop nelucrativ, tocmai ca masura de protectie fata de sporirea pasivului cu cheltuieli ce vor fi determinate de interventia lichidatorilor si fata de alte riscuri ale unei proceduri colective, de care cetatenii debitori sunt protejati.

Pe de alta parte, in statele membre ale Uniunii, inclusiv procedura insolventei este favorabila intreprinzatorilor – comercianti persoane fizice, respectiv intreprinzatorilor individuali, familiali, intreprinzatorilor mici si celor mijlocii.

Cu toate acestea, pentru a argumenta si convinge asupra necesitatii adoptarii acestei legi, unii juristi (cu precadere avocati – lichidatori) au sustinut ca FMI ar fi atentionat Ungaria sa adopte legea falimentului personal. In realitate, in Ungaria falimentul este reglementat prin Legea nr. 40 din 1991 care aplica procedura numai comerciantilor persoane juridice (adica societatilor comerciale) motiv pentru care (probabil) FMI a impus extinderea procedurii si asupra comerciantilor persoane fizice.

Cercetarea atenta a chestiunilor juridice invocate va conduce la concluzia ca singura categorie care va beneficia de aceasta lege va fi cea a lichidatorilor (economisti/avocati). Pentru aceasta categorie de persoane prea putin animate de ideea redresarii si lipsite de pregatirea axata pe profilul de activitate al comerciantului spre a-i oferi solutii tehnice sau de management necesare obtinerii de lichiditati si depasirii insolventei, debitorii aflati in dificultate financiara devin o sursa de venituri.

De altfel, felul defectuos in care s-a reglementat si s-a aplicat procedura reorganizarii/lichidarii fata de comerciantii – societati comerciale – viabili dar expusi riscului de a nu obtine solutii profesionale de mentinere a functionarii, au determinat inregistrarea a numeroase falimente, cu precadere in randul intreprinzatorilor mici si mijlocii, fenomen care a afectat consolidarea pietei si a avut ca efect sporirea numarului de someri.

Legea insolventei persoanei fizice contrara jurisprudentei Curtii de Justitie a Uniunii Europene

In aceasta perioada, tocmai din randul persoanelor fizice (someri) si al celor cu venituri minime sau fara venturi permanente, lichidatorii vor recruta debitorii spre a le face „binele” de a-i declara in insolventa si astfel a le valorifica bunurile.

In aceste conditii, cetatenii in calitatea lor de consumatori vor putea sa gaseasca protectie nu numai in legislatia Uniunii, dar mai ales in jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene, de care se pot prevala invocand fie aplicarea ei directa si inlaturarea legii nationale, fie formuland chestiunea prejudiciala avand ca obiect incompatibilitatea legii nationale cu dreptul Uniunii.

Asa fiind, devin relevante hotararile in care Curtea de Justitie a interpretatsfera de aplicare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate de comercianti cu persoane fizice consumatori.

(Hotararea din 21 februarie 2013, Banif Plus Bank Zrt vs. Csaba et Viktoria Csipai, C-472/11 (contract dcu banca); Hotararea din 14 martie 2013, Mohamed Aziz vs. Catalunyacaixa, C-415/11, (contract cu banca); Hotararea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb AG vs. Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen eV, C-92/11 (contract de furnizare a gazului).

Pentru analiza de fata este importanta o hotarare recenta a Curtii de Justitie prin care, preluand cuprinsul art. 2 din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, a enuntat literalmente ca este consumator „orice persoana fizica care actioneaza in scopuri care nu intra in cadrul activitatii sale comerciale, industriale, artizanale sau liberale”.

In aceeasi cauza, raspunzand intrebarii daca fac parte din categoria consumatorilor si alte persoane cum ar fi de exemplu un artizan sau agricultor etc. si, pe de alta parte, persoane juridice care nu au o afacere, cum ar fi asociatii sau societati tip condominiu si care se pot afla in aceeasi situatie ca si un consumator individual, CJUE a decis ca, in opera de armonizare completa a legislatiei in materia contractelor de credit cu consumatorii, Statele membre „pot aplica dispozitiile acestei directive si altor domenii care nu releva campul sau de aplicare” Cu alte cuvinte, Curtea a motivat ca legiuitorul national poate extinde dispozitiile de transpunere in materia protectiei consumatorului si asupra altor persoane fizice/juridice si poate lasa judecatorului national facultatea de a atribui beneficiul drepturilor consumatorilor in anumite cazuri particulare in care se afla cetatenii persoane fizice ce exercita anumite profesii precum artistii, artizanii, agricultorii etc.

Concret, prin Hotararea din 12 iulie 2012 , CJUE a decis astfel:

Articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori si de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului trebuie interpretat in sensul ca nu se opune ca o masura nationala menita sa transpuna aceasta directiva in dreptul intern sa includa in domeniul sau de aplicare material contracte de credit, precum cele in discutie in actiunea principala, avand ca obiect acordarea unui credit garantat cu un bun imobil, in pofida faptului ca astfel de contracte sunt excluse in mod expres din domeniul de aplicare material al directivei mentionate in temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din aceasta.

2) Articolul 30 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat in sensul ca nu se opune ca o masura nationala menita sa transpuna aceasta directiva in dreptul intern sa defineasca domeniul sau de aplicare temporal astfel incat respectiva masura sa se aplice si unor contracte de credit precum cele in discutie in actiunea principala, care sunt excluse din domeniul de aplicare material al acestei directive si care erau in derulare la data intrarii in vigoare a masurii nationale mentionate. 3) Articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat in sensul ca nu se opune ca o masura nationala menita sa transpuna aceasta directiva in dreptul intern sa impuna institutiilor de credit obligatii, care nu sunt prevazute de directiva mentionata, in ceea ce priveste tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe in cadrul unor contracte de credit de consum care intra in domeniul de aplicare al respectivei masuri. 4) Normele din Tratatul FUE in materie de libera prestare a serviciilor trebuie interpretate in sensul ca nu se opun unei dispozitii de drept national prin care institutiilor de credit li se interzice sa perceapa anumite comisioane bancare.

5) Articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat in sensul ca nu se opune unei norme ce face parte din masura nationala menita sa transpuna aceasta directiva care, in materie de litigii avand ca obiect credite de consum, permite consumatorilor sa se adreseze direct unei autoritati de protectie a consumatorilor, care, in continuare, poate aplica sanctiuni institutiilor de credit pentru incalcarea acestei masuri nationale, fara sa aiba obligatia de a recurge in prealabil la procedurile de solutionare extrajudiciara prevazute de legislatia nationala pentru asemenea litigii.”

(CJUE, – Camera a patra – Hotararea din 12 iulie 2012, SC Volksbank Romania SA vs. Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor – Comisariatul Judetean pentru Protectia Consumatorilor Calarasi– CJPC-, C-602/10).

In privinta respectarii principiilor generale ale dreptului Uniunii Europene, Curtea de Justitie a decis ca principiul proportionalitatii este cel in baza caruia cetateanul nu trebuie supus unei proceduri ale carei consecinte sunt mai grave decat cele prevazute in legea si in procedura aplicabila in prezent contractului, instanta argumentand ca „unei persoane nu trebuie sa i se limiteze libertatea de a actiona dincolo de masura necesara apararii interesului public”.

(CJCE, Hotararea din 17 Decembrie 1970, International Handelsgesellschaft vs Einfuhr-und Vorratsstelle Getreide, C-11/70).

De asemenea, Curtea de Justitie a decis ca respectarea drepturilor fundamentale ale omului este obligatorie in aplicarea Directivei 93/13.

Astfel, in solutionarea chestiunilor prejudiciale legate de caracterul abuziv al clauzei unui contract de credit de consum si de constituire a garantiei, care permite creditorului sa execute garantia constituita fara interventia unui control jurisdictional, adica o clauza referitoare la executarea extrajudiciara a garantiei care greveaza bunul imobiliar dat in garantie de consumator, CJUE a decis ca, in dreptul Uniunii, dreptul la locuinta este un drept fundamental, garantat de articolul 7 din Carta, iar acest drept trebuie sa fie luat in considerare de catre judecatorul national in legatura cu punerea in aplicare a Directivei 93/13 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii. Mai concret, invocand consecintele provocate de evacuarea consumatorului si a familiei acestuia din locuinta care constituie resedinta lor principala, Curtea a subliniat ca este important ca instanta nationala competenta sa aiba la dispozitie masuri provizorii care sa permita sa suspende sau sa impiedice o procedura nelegala de executare ipotecara atunci cand dispunerea unor astfel de masuri se dovedeste necesara pentru a garanta protectia efectiva urmarita de Directiva 93/13[1].

(CJUE, Camera a treia , Hotararea din 10 septembrie 2014, Monika Kušionová vs. SMART Capital A.S., C‑34/13) [2]

Evocam o alta hotarare recenta prin care Curtea de Justitie fortifica inadmisibilitatea reglementarii procedurii insolventei cetateanului.

In speta, CJUE s-a referit la o lege nationala care il punea pe consumatorul (cetatean) in imposibilitatea de a se prevala in mod util si efectiv de Directiva 93/13/CEE pentru a anula o procedura de urmarire silita si a sustine caracterul abuziv al unei clauze contractuale pe baza careia era urmarit silit.

CJUE a decis ca, raportat la principiile efectivitatii si preemtiunii dreptului Uniunii Europene, Directiva 93/13 CEE se opune unei reglementari nationale care ar impiedica pe consumator si pe judecatorul national sa invoce caracterul abuziv al unei clauze contractuale si sa dispuna masuri provizorii de suspendare a unei proceduri incadrate de legea nationala ca ireversibila, cum este aceea a adjudecarii bunului ipotecat.

(CJUE, Hotararea din 14 martie 2013, Mohamed Aziz vs. Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa),Spania C-415/11)[3].

Raportat la considerentele aratate, de lege ferenda se impune, pe langa delimitarea si dezambiguizarea notiunilor persoana fizica, cetatean si consumator; comerciant persoana fizica, eliminarea din ordinea juridica a legii insolventei cetateanului consumator.

Corelativ, sunt necesare masuri care sa compatibilizeze cu dreptul Uniunii unele dispozitii din legea romaneasca. Astfel, se impune introducerea in legislatia romaneasca a principiilor legislatiei UE explicate in jurisprudenta CJUE si precizarea aplicabilitatii asupra tuturor contractelor comerciale (cu clauze fixe –nenegociate, cu clauze standard) incheiate de catre persoanele fizice-cetatenii-consumatori cu societatile comerciale bancare, cu oricare alte societati comerciale ori alti comercianti persoane juridice sau fizice; eliminarea textului legal care confera contractelor incheiate cu societatile comerciale bancare, calitate de titlu executoriu.

Concluzionand, trebuie retinut ca axioma latina conform careia „executio juris non Habet injuriam” („executarea legii nu provoaca nici un prejudiciu”), nu mai reflecta adevarul in conditiile in care legea in care reglementeaza executarea este contrara dreptului.


[1] Nota: Fiind o procedura de executarea silita concursuala, procedura insolventei persoanei fizice nu este susceptibila de suspendare.
[2] Cererea de decizie preliminara priveste interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii si a Directivei 2005/29/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale intreprinderilor de pe piata interna fata de consumatori si de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE si 2002/65/CE ale Parlamentului European si ale Consiliului si a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European si al Consiliului, in lumina articolului 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum si a Hotararii Simmenthal. Conform art. 4 alin. (1) din aceasta directiva.
[3]Postata online aici:  C-415/11 – CURIA – Liste des résultats. Trebuie precizat ca numai procedura executarii silite reglementata de Codul de procedura civila [art. 711,  art. 712 alin. (2)] permite masurile la care se refera  CJUE in C 415/11.

Share this Post

About wkro

WOLTERS KLUWER ROMÂNIA este parte a grupului multinaţional Wolters Kluwer, cunoscut pe piaţa internaţională ca unul dintre cei mai mari furnizori de informație specializată, produse şi servicii dedicate profesioniştilor.